Capitolul 4 - Sentimente pe față
Isabella POV.
Imediat ce închid apelul cu Alessandro, ma întorc spre hol gata de plecare. Atunci când îl văd pe Zac cum pășește cu un aer foarte timid, ridic sprâncenele de-a dreptul șocată. Oriunde ar fi fost până acum, până la ora asta, s-a întors. Încercând să îmi ascund fața șocată de prezența lui, întorc capul spre geam și trag aer adânc în piept. Acesta este schimbat, sesizez imediat. Poartă o pereche de blugi închiși la culoare, un pulover negru, iar în picioare poartă o pereche de bocanci foarte frumoași, vizibil foarte scumpi. Poartă o expresie timidă, rușinată, de parcă ar fi prima oară când mă vede.
— Credeam că nu o să te mai văd niciodată, spun cu buzele tremurânde fără să mă întorc spre el.
Aud pașii mici, ușori, iar în momentul în care se aproprie de mine, îi simt căldura trupului. Înghit în sec zgomotos, cu ochii fixați în geam, văzându-i reflexia. Acesta este mult mai înalt decât mine, stă drept în spatele meu, vizibil tensionat, cu buzele între deschise, ochii mutați spre mine.
Simt o tensiune ciudată între noi, de parcă urmează să fim mai profunzi ca niciodată. În momentul în care acesta ridică mâna spre mine și pare că vrea să mă mângâie. Închid ochii și aștept gestul cu ardoare. Aștept câteva secunde în șir, iar atunci când deschid ochii, observ că acesta și-a retras mâna și s-a depărtat, fiind foarte gânditor.
— Am fost să mă schimb de haine, traspirasem foarte tare. Mi-am făcut duș, m-am schimbat și am... am venit aici, spune fără aer.
— Zac, e trecut mai bine de o oră. Puteam să plec, dar... nu am facut-o, spun amuzată însă atunci când îmi pică fisa, fac ochii mari și îl opresc. Știi ce? Nu am nevoie de detalii, nu am nevoie de nimic din partea ta, spun atât de supărată încât Zac îndrăznește să se aproprie de mine.
— De ce te gândești la asta? Am... am condus cu greu, Isabella. Am plâns tot drumul, dus-întors. Am plâns de fericire. Nu pot să cred că o astfel de minune o să ne reunească și o să ne facă să avem încredere unul în celălalt. Acest copil o să ne liniștească pe amândoi, o să ne facă să înțelegem că trebuie să fim împreună, spune Zac plin de speranțe.
Stau și îl privesc câteva secunde, neștiind ce să-i spun. Nu vreau să mai sufăr, nu vreau că acest copil să sufere din cauza noastră.
— Zac, nu vreau să sune urât, dar cred că ai înțeles situația greșit. Nu o să te las să te folosești de acest copil ca să fim din nou împreună. Ceea ce mi-ai făcut vara trecută, adică acum câteva luni, m-a sfărâmat în două. Tu și Alessandro v-ați jucat cu mine... iar proasta de mine...
— Isabella, ceea ce s-a întâmplat vara asta nu regret! spune deodată și rămân mască la tonul lui dubios de ridicat. Nu regret faptul că am fost împreună, că am fost intimi, că te-am simțit din nou aproape sentimental. Nu regret nimic. Nici nu vrei să știi cât de mult am plâns după ce am plecat de la mare. Am... am vrut să te conving, să îți promit, să îți jur... orice... eram disperat. Dar am știut că nu v-a funcționa. De aceea, pentru binele tău, sănătatea ta, am acceptat să ne despărțim. Dar așa... iubirea mea pentru tine nu a murit niciodată. Te iubesc mai mult ca niciodată. Iar acum... copilul..., vocea răgușită îi tremură, iar în momentul în care îmi atinge burtica, lacrimile încep să-i curgă șiroaie.
— Za-Zac..., îmi tremură vocea.
— Acum că știu că este copilul meu, Isabella, tot ce îmi doresc este să fiu lângă voi. Știu că în America o am și pe cea mică, dar mă gândeam că împreună... eu, tu, ea.... să devenim o familie, spune atât de sincer încât îmi înmoaie inima imediat.
