Trifoiu' Nenorocos

Pe l-apus de soare

Viorel zâmbea la ea cu dinții lui ăia albi, știa hoțul că Mia era ușor de convins când avea contact vizual direct cu ei.

Dar ea se săturase de problemele altora, și mai ales de ale oamenilor care râdeau de ea. Că doar nu râdeau de el, nu era el fata bătrână. Ce femeie nu reușește să se facă disponibilă? Că nu era ca și cum îl voia de soț.

Că dacă evita Mia ceva, era să se mărite. Orice altceva, ok, inclusiv o relație de zece ani cu despărțire din plictiseală.

Părinții Miei erau fericiți. Se plăceau reciproc, erau respectuoși unul cu celălalt, le plăcea casa și familia lor. Cu toate astea, de când era mică, toți pereții urlau la ea, Fugi! Scapă! Nici ca adult nu a reușit să-și dea seama care dintre părinții ei era suficient de conștient de Sindromul Stockholm de care suferea, însă unul din ei i-a insuflat clar Miei de mică, Nu vrei sa trăiești ca noi. Noi ne-am obișnuit, dar tu nu trebuie.

Cu Viorel, poate și pentru că era amuzant și frumos, și înalt, nu era așa o problemă când era el rău, că oarecum nu credea nimeni că se poate mai rău: omul spunea fix ce gândea. Era opusul tatălui ei -- un nene politicos și calm, niciodată dezamăgit mai jos de mediu, dar nici fericit mai sus. Cumva, împăcat. Aia era, alții o duceau mai rău. Nu-și permitea să-l supere pe Dumnezeu.

Ce se făcea ea cu Viorel însă, că nu pleca? Căuta unde sa se așeze, și camera Miei era minusculă, noroc că erau olandezii înalți și făceau pereții pe lung, de avea loc, oarecum, deși ocupa tot spațiul dintre pat și ușă. Oricum el era învățat cu camere mici și lustre de care se lovea, așa că stătea mai cocoșat, parcă ocupa și mai mult loc.

"De ce te-ai schimbat, dacă nu vii?" o întrebă dintr-o dată, tot din picioare. Se uita peste ea, i se vedeau rotițele iadului rotindu-i-se în ochi. Așa, perfect, acum Florin trăgea pe toată lumea după el, îndreptând suspiciunile lui Viorel spre ea. Făcându-l atent, și era foarte, foarte bun sa descopere exact ce nu voiai tu să descopere. Auzi la el, că de ce s-a gătit ea.

Dar nu prea avea ce să-i zică, că până intrase el, și ea își făcea curaj să iasă, că era totuși fain să mai vorbești cu un om nou, plus că Florin în prima fază a băuturii era chiar amuzant, și îi scrisese și el, N-am fost eu acolo să te salvez când i-ai povestit olandezului de bunica ta alcolistă?

Salvat e mult spus, pentru că Florin de fapt a venit cu o poveste mai oribilă decât a ei, de cum bunică-sa îl trimitea în bar să-l scoată pe bunicul lui, la șase ani sau ceva, că ei îi era frică de bătaie. Mai mânca și Florin bătaie, a râs el și și-a mai pus un pahar, dar parcă nu era as savage. A vrut el să traducă 'sălbatic' și a ieșit că în România toată lumea e un animal. Gândindu-se în urmă, Mia știa că a fost printre puținii copii care nu au fost bătuți de părinți, din câți știa ea, ajutând și că erau trei fete, toate cuminți și cam tăcute. Fade, nefericite, se gândea Mia la surorile ei mai mari, măritate cu copii, mereu cu gura pe ea. Pur și simplu făcea totul greșit, a și nimerit să apară când erau ele aproape adolescente. Așa erau vremurile, veneau copiii când veneau, părinții ei s-au reapucat de scutece. A fost ok. Surorile ei au crescut-o mai mult, deși nu aveau vârsta sau răbdarea unui părinte care își asumase asta conștient.

A plecat la liceu, într-un internat plin cu alte fete de la țară. Mia ajungea ușor acasă, o vizitau ai ei. A fost ok. Nu prea avea bani, dar erau și altele mai sărace, mai fără sprijin, nu era așa rău.

Facultatea a fost un șoc pentru majoritatea lumii, însă Mia era învățată cu viața de cămin. Cu auto-gestionarea banilor puțini. Cu învățatul ca să fie bine. A prins o bursă în Olanda de șase luni, unde a văzut, împreună cu Raisa, o altă lume. A speriat-o suficient cât să se întoarcă, la un job bun și master în București. Cumva, fu mai rău, că începuse să se supere. Nu mai îi era ok.

Și acum, într-o altă țară, Mia nu știa de ce nu îi e ok. Ascultase pe toată lumea, făcuse ce i s-a spus că e corect. Dacă venea unul convins la ea că e ea iubirea vieții lui, probabil că se și mărita. Ce să facă dacă ea nu stârnea pasiuni?

Fără flacără din afară, Mia nu era suficient de curajoasă să se riște să se aprindă ea. Viorel însă aștepta răspuns.

"Hai că vin, doar lasă-mă puțin," a reușit ea.

"Nu, că tu nu mai ieși," știu el, "Zici că te-ai culcat. Hai că-ți stă bine, ce mai vrei să aranjezi?"

Era ciudat să fie doar ei doi, fără tamponul Florin, parcă tot spiritul lui Viorel de mic Sherlock se focusa pe ea. Secunde, și urma să-și dea seama. Mia simți cum se înroșește. Nu prea avea ea argumente fără să aducă saga lor ciudată în discuție, așa că nici nu a încercat.

Se aștepta să mai zică el ceva, dar cumva ceva se întâmplase și cu el, că se abținea. Ca niciodată. Părea agitat, îi străluceau ochii pe ea. Clar avea ceva de comentat.

A deschis gura să zică ceva, a închis-o la loc. Mia deja era crab, i se turna apă clocotită peste ochi.

"Bine, hai," cedă ea, doar să iasă din cameră o dată, și porni spre ușă. Spre el.

Dar Viorel nu se mișcă, o așteptă să se apropie până s-a oprit de una singură, că urmau să se ciocnească. Tot cu ochii pe ea.

"Ce e?" a trebuit ea să întrebe. "Ce nu-ți convine?" Încerca să ducă discuția pe teren mai neutru: el într-un rant de-al lui despre ceva. Orice, numa' tăcere nu.

Nu zicea el nimic, dar se vedea că vrea. Până la urmă, a reușit, "Nu mă pricep foarte bine la vorbe."

Era șocant, că primul lucru pe care îl zicea oricine despre el era cum potrivea--

Viorel întindea mâna spre ea, mai încet decât ar fi trebuit, de parcă îi dădea timp să se dea la o parte. Mia n-a putut decât să se uite cum vine, și i se lipește de spate, arzând amprente prin bumbacul gros, reunindu-se cu cealaltă mână, care venise din partea cealaltă, dar nu fusese ea atentă.

Acu era în brațele lui, și Mia n-a avu timp de panică, pentru că a împins-o direct în pat, și se aruncă peste ea, mult mai greu decât părea, dar când a început să o sărute, nu mai stătea incomod, deja se așeza să ajungă buzele lui mai bine. Începuse el de undeva de pe gât, că acolo nimerise prima oară o oază de piele, și acu' ea nu știa de ce se temea/ce își dorea mai mult, că se duce în sus, sau că se duce în jos?

A descoperit că îi era egal, pentru că bretelele îi erau jos de pe umeri deja, și el îi ridică rochia pe picioare, până s-a făcut toată ghem între ei. Apoi și-a urcat buzele pe ea până a ajuns la ale ei, închizându-i gemetele cu sărutul lui, că decisese că bumbacul chiloților ei era prea gros să poată lucra prin el, și acu îi dădea jos și ultima apărare. Nu urma să îi ia mult Miei, nici nu încerca să facă mai mult decât să se țină de el.

"Haide, Lunganule, ci faci?" țipă Florin din bucătărie, de se cutremură blocul. "Aduci fata? Sau ai făcut-o să plângă?"

Viorel parcă nici nu auzise, a trebuit Mia să-l împingă jos de pe ea. Se trase înapoi cât putea cineva de dimensiunile lui, practic adunându-se tot în ușă. Ceea ce îi oferea un tablou foarte nedemn de privit: Mia complet răvășită, cu rochia adunată în talie, chiloții dați jos până la genunchi, cu parul în fire pe care le vedea și ea atârnând în jurul capului ei, venind de mult prea sus, că avea firul sârmos și stătea singur în aer, în ce direcții își dorea.

"Du-te că ies și eu în cinci minute!" Mia n-a știut ce să zică altceva, nu voia să dea de bănuit, plus că el era complet îmbrăcat. Ea mai avea nevoie de un pic de timp.

"Vin io," l-a asigurat. Simțea că o ardea pielea.

Se uita la ea, fără să se miște.

"Ieși odată!" Aproape a țipat.

Viorel s-a aplecat dintr-o mișcare, greu peste ea din nou, și o sărută, Mia își puse brațele în jurul lui, ținându-l până s-a desprins el, brusc, și a dispărut pe ușă.