CITEȘTI

Purnima: Un copil închis, un suflet pus în libertate✔️

General Fiction

NEEDITATĂ❗️ FINALIZATĂ ,, - Nu mă voi lepăda de Hristos! Nu vreau să-mi părăsesc țara, dar nu-L voi părăsi nici pe Hristos. " ,, - Purnima, încă n-ai nici măcar paisprezece ani. Cum poți fi atât de curajoasă? Cum poți să-ți abandone...

#actiune #adevarata #bhutan #credinta #crestin #curaj #drama #dumnezeu #familie #invatatura #iubire #maya #musulmani #non-ficțiune #persecutie #poveste #purnima #speranta #spirituale #tradare #truestory

,,Nu aveți niciun drept aici!"

73 14 0

de DeanneWagnerAuthor

de DeanneWagnerAuthor

Avură de așteptat cât fu ziua de lungă în închisoarea rece și întunecată, cât timp căpitanul îi luă la întrebări pe fiecare. Primii fură bărbații, apoi urmară femeile. Purnima începu să obosească și, gândindu-se că era vorba de o simplă neînțelegere, se hotărî să-i ceară ofițerului niște răspunsuri:

- N-am făcut nimic rău. De ce ne țineți aici? Vă rugăm să ne lăsați să plecăm. Trebuie să ne întoarcem în tabără înainte de lăsarea serii.

- Nici vorbă! Îi răspunse, urlând, căpitanul. La noapte stați aici și...mâine sunteți invitați să-i faceți o vizită comandantului de district.

Pe Purnima o trecură fiorii la vederea satisfacției pe care căpitanul părea s-o încerce în urma arestării și încarcerării grupului de evangheliști. Purnima împreună cu alte trei femei fură închise într-o celulă îngustă și murdară unde se îngrămădiră unele lângă altele și-și ridicară glasurile spre Dumnezeu pe parcursul nopții, rugându-L să aibă grijă de ele. Fuseseră conștiente de pericolele la care se expuneau predicând în Nepal, dar erau atât de mulți oameni care nu auziseră încă Evanghelia și care o îmbrățișau cu ardoare, încât aceste riscuri păreau să merite.

A doua zi dimineață, cei unsprezece creștini fură puși din nou împreună.

- Dacă aveți bani, vă puteți cumpăra de mâncare ca să luați prânzul, le spuse unul dintre ofițeri. Acum vom face cu toții o plimbare lungă împreună. Purnima și prietenii ei se uitară întrebători unii la alții, dar fata se hotărî să nu-și facă prea multe griji. Cu siguranță că toate aveau să se lămurească în cursul zilei de azi, la biroul comandantului de district.
Toată ziua înaintară cu greu prin junglă. Erau unsprezece creștini însoțiți de nouă polițiști înarmați. Probabil părem foarte periculoși, se gândea Purnima cu ochii la armele agenților. Mușchii i se încordau în timp ce se lupta cu terenul accidentat. Pentru că nu avuseseră bani la ei, nu se pututură aproviziona cu mâncare și nu aveau nici apă, decât atunci când se întâmpla să găsească vreun izvor în drumul lor.
Pe când ajunseseră, în sfârșit, la biroul administrativ era deja întuneric. Purnima era frântă de oboseală, simțea că îi este frig și foame, însă avea încă încredere că Dumnezeu nu-i părăsise și că se vor putea întoarce acasă în curând. Speranțele îi fură spulbera- te, însă, odată cu începerea interogatorului. Cinci ofițeri stăteau așezați în spatele unei mese groase de lemn din camera obscură care servea pentru interogatoriu. De la locurile lor, le adresau prizonierilor întrebări pe un ton răstit, într-un val de mânie.

- Cine v-a dat vouă voie să țineți predici în piața Jhapa? Cine vă susține? De unde ați primit materialele? Sunteți niște refugiați mizerabili! Aici nu aveți nici un drept.

Oricine încerca să răspundă întrebărilor cu care erau hărțuiți era plesnit sau lovit cu piciorul – fapt care se întâmpla însă și în cazul în care nu ofereau nici un răspuns. Vreme de ceasuri întregi întrebările – și bătăile – continuară să se abată asupra creștinilor, până când un alt ofițer interveni spunând:

- Destul! Ajunge pentru seara asta. Dați-le să mănânce și continuăm mâine.

Condițiile din celule erau chiar mai rele decât cele din închisoare. Purnima își reținu cu greu greața care o copleșise în momentul în care simțise mirosul oribil care o lovi. Podeaua de ciment era rece și nu exista nici măcar o găleată pe care s-o poată folosit pe post de toaletă.

Dimineață, Purnima și celelalte femei așteptară, pline de înfrigurare, în celula în care-și petrecuseră noaptea. Ofițerii începură să scoată prizonierii afară unul câte unul pentru interogatoriu. Comandantul de district o informă pe Purnima că existau dovezi cum că ea și prietenii ei ar fi distrus un templu budist și că le-ar fi insultat zeii.

- Nu! Nu-i adevărat! strigă Purnima, nevenindu-i să-și creadă urechilor.

Ofițerul îi trase o palmă peste față.

- Mincinoasă obraznică! urlă acesta. Spune adevărul și vei avea parte de o sentință ușoară. Dacă minți în continuare, vei ajunge în închisoarea federală, unde vei petrece mult, mult timp.

Purnima începea să fie cuprinsă de panică, dar nu se pierdu cu firea. Continuă să primească palme și lovituri de picior una într-una. După o vreme, se cufundă într-o stare de ireal, în timp ce cruzimea bărbatului se dezlănțuia asupra ei. Exceptând acea noapte din India, în care fuseseră tâlhăriți, nu mai avusese ocazia să vadă cât de răi puteau fi oamenii. Dar în cele 28 de zile care aveau să urmeze, avea să se lămurească din plin de acest trist adevăr. Fu o lecție dură pentru un copil de cincisprezece ani.

Zilele lungi de interogatoriu se scurgeau lent, în timp ce oficialii își continuau misiunea de a epuiza resursele sufletești ale Purnimei și ale prietenilor acesteia. Rutina era mereu aceeași, atâta doar că nu știau niciodată cine va avea primul parte de runda zilnică de întrebări și de bătăi. Întrebare, răspuns greșit, o palmă. Încă o întrebare, încă un răspuns greșit, încă o palmă. Și tot așa.
În celula lor, Purnima și celelalte femei cântau cu glas duios și se rugau până târziu în noapte, încercând să se încurajeze reciproc, adresându-și una alteia cuvinte pline de încurajare. „Rezistă. Se va temina în curând cu toată treaba asta și apoi vom putea merge acasă", șopteau pe întuneric.
Acasă, se gândea Purnima, cu o nuanță de ironie, ce cuvânt relativ...

Acasă, se gândea Purnima, cu o nuanță de ironie, ce cuvânt relativ — Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.