Te iubesc altfel

Capitolul 4

"Parcă e mai frumos să mergi pe jos, nu crezi?" Îl întreb pe Matthias cu un zâmbet prea entuziasmat pentru sfârșitul unei zile de liceu. Să mai menționez că e și luni?

"Pe naiba." Îmi răspunde morocănos, aruncându-și manualele în dulap.

"Tu ce ai? De săptămâna trecută ești stors de viață și ciufut."

"N-am nimic." Îmi răspunde pe același ton indispus și trântește ușa dulapului său.

"Bine, acum spune-mi adevărul." O întorc și nu prea pare să îi convină sau să mă aprobe. "Matt, te cunosc, știu că e ceva în neregulă cu tine. Tu nu ești așa aproape niciodată."

"Ok, fie." Pufnește sâcâit, luându-și ghiozdanul în spate. "Încă n-am găsit-o. A trecut deja o săptămână."

Oh, trebuia să mă fi gândit că despre asta e vorba. Pe scurt, la petrecerea de săptămâna trecută la care am participat toți, Matthias a întâlnit o fată foarte misterioasă și după cum susține el, e exact fata visurilor sale. Problema e că era foarte beat și acum nu își amintește numele ei. Ce-i drept, își amintește vag până și fața. I-aș spune că poate era atât de beat încât a avut halucinații și l-a confundat pe Ares cu cine știe ce fată și-a închipuit... dar nu vreau să îl provoc să facă o scenă în liceu. E tare pornit să o găsească și e nervos că nu o găsește.

"Uite, eu zic să nu o mai cauți atât și să o lași pe ea să te găsească. Dacă e cu adevărat fata visurilor tale cum susții, atunci o să vă întâlniți voi cumva. Și poate... te-ai gândit că erai prea beat?"

"Da, m-am gândit. Dar îmi amintesc foarte bine prezența ei... mă simțeam bine cu ea. Amos, chiar vreau să dau de ea. Nici nu mă interesează dacă până la urmă nu e fata visurilor mele, vreau pur și simplu să mai stau de vorbă cu ea. Treaz complet. Vreau să mă asigur că nu o ratez."

"O s-o găsești tu, nu te mai stresa atât." Îmi dau ochii peste cap. Chiar niciodată nu i-a păsat atât de prezența unei fete.

Își dă ochii peste cap, împingând amândoi de ușile din metal ale liceului ca să ieșim în curte. Nu-mi pare rău că trebuie să mergem pe jos acasă, vremea e bună și în ultimul timp nu am prea făcut efort fizic în aer liber.

Eu și Matthias am ieșit din curtea liceului luând-o pe aleea din stânga ca să ajungem acasă, dar îmi aud numele strigat de către o voce pe care n-am auzit-o de ceva vreme:

"Amos!"

Mă întorc foarte curios în direcția ei și o văd pe Thiara, făcându-mi bucuroasă cu mâna și așteptând pe partea cealaltă a străzii să nu mai treacă mașini. Trece strada iregulamentar, iar un șofer este nevoit să frâneze și o claxonează zgomotos, făcând-o să spună în rânduri repetate: Îmi cer scuze! Îmi cer scuze! Îmi cer scuze!

Zâmbesc amuzat de imaginea dinaintea ochilor și aștept ca șatena să ajungă de partea mea.

"Bună, Amos." Răsuflă ușurată că a ajuns teafără lângă mine, și mă întâmpină cu ochii săi mari și lucioși pe care îți e mai mare dragul să îi privești. Zâmbetul său radiază și mă face să îi zâmbesc la fel de sincer înapoi.

"Bună." O salut, așteptând să aud ce are de spus.

"Ți-am adus jacheta... îmi cer scuze că a durat atât, pur și simplu nu am dat de tine. Și îmi cer scuze că am plecat acasă cu ea, nu mi-am dat seama, eram prea grăbită." E agitată ca întotdeauna, trăgând emoționată de uniforma sa maro Lincoln sau băgându-și mâinile prin păr.

"Totul e în regulă, nu îți mai cere atâta scuze." O asigur, iar ea îmi dă un râset ușor jenat. Scoate jacheta din geanta sa și în câteva secunde mi-o înmânează.