ÎNCREDERE

Capitolul 1

Acest capitol îl dedic Oanei Aldea, caci ea este principalul motiv, pentru care există această carte. Cum era întrebarea aia? De ce nu scrii tu o carte?...

deci  "Doamnă, dacă aş fi fost fiica ta, aş fi ajuns președinte!"

Capitolul 1

Anna 

Mă îndrept către casă, înaintând încet prin traficul infernal de la ora optsprezece. Am reuşit în timp record să termin tura, la cafeneaua la care lucrez câteva ore pe zi şi să merg şi la două cursuri. Am trecut pe la supermarket şi am făcut câteva cumpărături. Am inghesuit totul pe bancheta din spate . Voi pregăti spaghete la cină. Da, e o idee bună cu spaghetele, mă gândesc că și lui Michael o să-i placă. Da, o să-i placă cu siguranţă. Mai înaintez puţin, apoi mă opesc iar. E groaznic de aglomerat azi. Întind gâtul, să văd culoarea semaforului din depărtare. Încă nu se zăreşte, deci mai am de stat. Cad pe gânduri din nou.

Eu şi Michael suntem împreună din liceu dar ne cunoaștem de când eram copii. Părinții noștrii locuiesc pe aceeași străduță, iar noi am crescut practic împreună, trecând prin viaţă în același timp, suferind de aceleași probleme, în același timp. Mă rog aproape în același timp. El este cu doi ani mai mare decât mine.

Zâmbesc cu gândul la relația noastră de atunci. Deși ne știam din copilărie nu aveam o relație apropiată când am crescut, aș putea spune că era chiar rece. Eu aveam grupul meu de prieteni, iar el pe al lui. Dar într-o zi am fost invitați la o petrecere, de către o prietenă comună, Danna.

După doua ore de muzică, cu boxele date la maxim, valuri de bere şi fum de țigară, am ieșit în gradină  să-mi răcoresc mintea. Era şi el acolo, fumând liniștit o țigară.

Stătea pe treptele foișorului, cu picioarele lui lungi întinse. Era relaxat. Părul lung şi castaniu îi cădea pe umeri într-o dezordine delicioasă. Îmi zâmbi iar acest zâmbet îmi produse cel mai dulce fior, nu știam până atunci, că poţi simți aşa ceva din pricina unui amărât de zâmbet.

— Bună, zice el, uitându-se la mine cu ochii lui căprui.

— Bună, am răspuns şi eu.

— Nu ai mai rezistat înăuntru, continuă el, zâmbind din nou.

— Se pare că nu sunt singura, zic eu răspunzându-i la fel.

— Nu vrei să stai jos? Mă întrebă arătându-mi treptele, fără să-și strângă picioarele.

— Ba da, zic așezându-mă. Mulțumesc.

— Pentru ce îmi mulțumești? întrebă el.

— Pentru că mă lași să stau aici… răspund eu nesigură.

— Poţi să stai unde dorești, Anna, e loc destul.

Mi-a rostit numele cu glasul lui răgușit, în șoaptă, iar asta mi-a dat un fior pe șira spinării, făcându-mă să tremur. Ce se întâmplă cu mine? Doar nu îmi place omul ăsta. Sau da?

Îşi puse țigara în gură şi îşi aplecă capul într-o parte să-și ferească ochii de fumul ei. Îşi scoase cu mișcări lente hanoracul, apoi mi-l întinse. El a rămas într-un tricou albastru cu mânecile rupte din umăr. Un tatuaj complicat, cu motive celtice i se întindea de sub mânecă spre cot, pe brațul stâng.

— Ți-e frig, zise zâmbindu-mi iar. Ia asta pe tine, o să-ți fie mai bine.

— Mulțumesc, zic luând hanoracul din mâna lui şi băgându-mi mâinile pe mânecile îngrozitor de lungi.