Ce paradox amar
să mă așez la biroul meu,
să-mi deschid jurnalul
și să nu pot scrie.
Ce paradox sfâșietor
să-mi doresc a vorbi,
dar plămânii să-mi fie îmbâcsiți,
secați
roși de insectele nevăzute și-nfometate de
indiferența ce mă chinuie
și pe care am pretins că o detest.
Îmi lipsește un dor.
atât.
Îmi lipsește nevoia acerbă.
Îmi lipsește să mă agăț de-un scâncet de ajutor
pe care nu l-am distins de la început,
negându-i impactul asupra minții mele.
Acum aș face glume pe seama nocivității
propriei persoane
și m-aș prăpădi de râs, gândind contradictoriu mereu:
nu am nevoie de nimic, dar mă tăvălesc pe jos
solitară,
și e pustiu adânc
unde nu-s eu
și mă văd oriunde credeam că nu sunt,
agățându-mă de ce nu este.
CITEȘTI
Ecoul Unor Voci Sugrumate pe Fundal Negru
Poetry„Oamenii caută fericirea cum caută sângele inima. Când nu mai curge sânge în inimă, omul se usucă, spune tata." ━ Aglaja Veteranyi, „De ce fierbe copilul în mămăligă" ______________________________________________ ~ Toate drepturile rezervate, 2019...
