Ecoul Unor Voci Sugrumate pe Fundal Negru

• În zadar cerșesc cruțare

M-aș așeza la masă 

cu dorul meu, 

l-aș trata ca pe cel mai așteptat oaspete.

L-aș ruga, apoi,

să nu se mai adăpostească 

în străfundurile mele.

L-aș implora să nu mai rupă din mine nici măcar

un ciot

lipsit de sens,

căci în acel loc pustiu,

în acea crăpătură

se adună particule de răbdare aproape epuizată 

și mii de secunde sparte din clepsidra

unui timp din care s-a născut flacăra

ce pâlpâie și dispare fără urmă,

de parcă ar fi curmat-o cea mai

necruțătoare ploaie.

Dorul de dor nu există,

iar eu i-aș spune musafirului meu,

că-n mine freamăt mai mare 

nici că va mai exista,

iar de voi simți vreodată 

ceva mai intens de atât,

am să-mi caut drumul 

pustiind către ceea ce

aș fi vrut să știu până atunci.

Dorul din mine promite să-mi ofere

liniște,

dar eu, 

imediat ce iese pe ușă,

mă uit peste umăr

și-l simt pretutindeni,

etern agățat de acea spărtură

nereparată

neglijată

acea jumătate pe care n-am s-o mai găsesc.

Nu dau vina pe el,

mi-a făcut plăcere.

"M-aș fi îngrijit de tine ca de ochii din cap",

nu te-aș fi lăsat singur.

Lipsa de mine m-a însingurat.