Regatul viselor

Capitolul II

- Lui Royce n-o să-i vină să creadă ce noroc am avut, îi strigă Ştefan călăreţului a cărui prizonieră era şi ea legată şi aruncată peste şa. Închipuie-ţi, fetele lui Merrick stând după pomul ăsta, gata de cules ca două mere de pe creangă. Acum nu mai avem de ce să studiem apărarea lui Merrick - o să capituleze fără luptă.

Legată fedeleş în închisoarea ei neagră, de lână, cu capul bubuindu-i şi cu mijlocul lovindu-i se de spinarea calului la fiecare lovitură din copite, numele „Royce" îi îngheţă lui Jenny sângele în vine. Royce Westmoreland, contele de Claymore. Lupul. Poveştile cumplite pe care le auzise despre el nu i se mai păreau acum chiar atât de fanteziste. Brenna şi cu ea fuseseră răpite de nişte bărbaţi care nu arătau nici un respect faţă de veşmintele ordinului Sfântului Alban, pe care le purtau ele, veşminte care indicau statutul lor de novice, călugăriţe aspirante, care nu depuseseră încă jurământul. Ce bărbaţi sunt aceia care să se atingă de nişte călugăriţe, sau aproape-călugăriţe, fără conştiinţă sau teamă de pedeapsă, omenească sau divină. Nici un bărbat nu ar face asta. Numai un diavol şi discipolii săi ar avea această cutezanţă!

- Asta a leşinat, spuse Thomas cu un zâmbet lasciv. Păcat că nu avem timp să ne probăm prada, deşi, dac-ar fi după mine, eu unul aş prefera bucăţica aia delicioasă pe care ai înfăşurat-o în pătură, Ştefan.

- Din cele două, frumuseţea e cea de la tine, răspunse Ştefan rece şi oricum, nu probezi nimic până când nu decide Royce ce are de gând să facă cu ele.

Aproape sufocată de spaimă sub învelitoarea ei, Jenny scoase un sunet slab de protest, dar nimeni nu o auzi. Îl imploră pe Dumnezeu să-i trăznească pe cei doi, doborându-i de pe cai, dar Dumnezeu nu păru să o fi auzit iar caii continuara să galopeze la nesfârşit, dureros. Se rugă să i se arate un oarecare plan de evadare, dar mintea ei era prea ocupată, tulburând-o până la nebunie cu poveşti sumbre despre cumplitul Lup Negru: nu ţine în viaţă prizonierii decât când vrea să-i tortureze. Râde când victimele lui urlă de durere. Le bea sângele ...

Simţi fiere în gât şi începu să se roage, dar nu pentru evadare, pentru că în străfundul ei ştia că nu exista nici o evadare. Se rugă în schimb ca moartea să vină repede şi să nu facă de răs mândrul nume al familiei. Auzi vocea tatălui ei, în sala castelului Merrick, instruindu-şi fiii vitregi, când aceştia erau mici: „Dacă este voia Domnului să muriţi în mâinile duşmanului, atunci să muriţi cu demnitate. Să muriţi luptând ca nişte războinici. Ca nişte adevăraţi Merrick. Să muriţi luptând..."

Cuvintele îi bântuiră mintea ceas după ceas, iară şi iară şi totuşi, când caii încetiniră şi auzi în depărtare inconfundabilele sunete ale unei mari tabere, furia începu să-i depăşească groaza. Era mult prea tânără ca să moară, îşi spuse ea şi nu era cinstit! Şi o să moară şi buna Brenna şi asta tot din cauza ei, a lui Jenny. Va trebui să i se înfăţişeze bunului Dumnezeu cu această greutate pe conştiinţă. Şi asta pentru că un căpcăun însetat de sânge bântuia ţara, devorând totul în calea lui.

Inima care-j bubuia îşi dublă bătăile când caii opriră brusc. În jurul ei auzea doar zăngănit de metal pe metal, în mişcarea oamenilor, apoi însă auzi vocile prizonierilor, voci de bărbaţi care cerşeau patetic îndurare

- „Fie-ţi milă, Lupule

- Milă, Lupule ..."

Aceste cumplite incantaţii se transformară într-un adevărat strigăt în timp ce era smulsă de pe cal, fără pic de respect.

- Royce, stai acolo, ţi-am adus ceva! strigă răpitorul ei.

Complet orbită de pelerina care-i fusese aruncată pe cap, cu braţele încă legate cu funia, fu aruncată peste umărul răpitorului. O auzi pe Brenna alături de ea strigându-i numele, în timp ce erau purtate pe umăr.