Regatul viselor

Capitolul VI

În următoarele cinci zile, Jenny începu să recunoască rutina armatei aflată în repaus.

Dimineaţa, imediat după răsăritul soarelui, bărbaţii se sculau şi se antrenau cu armele, câteva ceasurilor, făcând să răsune terenurile şi valea toată de zgomotul continuu, discordant, al săbiilor pe scuturi, al paloşelor pe paloşe. Arcaşii Lupului, a căror îndemânarea era legendară, practicau şi ei zilnic, adăugând zbârnâitul arcurilor, în zăngănitul metalului pe metal. Chiar şi caii erau zilnic scoşi şi instruiţi, călăreţii lor galopându-i cu viteză, în atacuri simulate asupra unor falşi duşmani, încât sunetele de luptă continuau să bubuie şi să răsune în urechile ei mult după ce oamenii se opreau pentru masa de prânz.

Aşezată în cortul lui Royce, cosând la pături, Jenny asculta nesfârşita larmă încercând fără succes să-şi alunge grijile. Nu-şi putea imagina cum va supravieţui armata tatălui ei când va fi încolţită de „maşina de război" adusă la perfecţiune de Lup şi nici nu se putea împiedica să nu-şi facă griji la gândul că citadela Merrick nu va fi pregătită pentru un astfel de asalt. Apoi grijile i se întorceau spre Brenna.

Din noaptea evadării lor ratate, nu o mai văzuse decât scurt, o singură dată. Ştefan, fratele mai mic al contelui răspundea de ea şi o ţinea în cortul lui, aşa cum contele de Claymore îşi asumase responsabilitatea faţă de Jenny; însuşi, contele le interzisese fetelor să fie împreună. Jenny îl întrebă mereu de siguranţa Brennei şi acesta îi răspundea, aparent sincer, că era bine şi că era tratată de fratele ei ca un oaspete.

Punându-şi lucrul de-o parte, Jenny se ridică şi se apropie de prelata ridicată a cortului, tânjind să iasă afară. Vremea era frumoasă pentru începutul lui septembrie - cald în timpul zilei, deşi frig, noaptea. Garda de elită a Lupului - cincisprezece bărbaţi a căror unică responsabilitate era Royce, nu armata, exersa călare, în capătul îndepărtat al terenului şi cu toate că Jenny tânjea să iasă afară, În soare, chiar şi acest lucru îi era interzis de către răpitorul ei a cărui atitudine faţă de ea devenea tot mai dură cu fiecare zi care trecea. Cavalerii, mai ales Sir Godfrey şi Sir Eustace, care înainte fuseseră aproape politicoşi cu ea, o tratau acum ca pe un duşman a cărui prezenţă erau obligaţi să o suporte. Brenna şi cu ea îi duseseră de nas şi nici unul dintre ei nu părea să vrea să uite sau să treacă cu vederea acest lucru.

Cu o seară înainte, după masă, Jenny adusese din nou vorba despre ce o durea cel mai tare.

- Aş vrea să-mi văd sora, îi spusese ea contelui, încercând să facă faţă dispoziţiei lui distante.

- Atunci încearcă să mă rogi, nu să mă anunţi asta.

Jenny se îmbăţoşă la tonul lui, se opri ca să-şi cântărească poziţia dificilă şi importanţa atingerii ţelului ei şi după o vizibilă ezitare, acceptă, înclinând capul şi spunând dulce:

- Foarte bine, atunci. Mi-aş putea vedea sora, my lord?

- Nu.

- De ce, pentru numele lui Dumnezeu? explodă Jenny uitându-şi o clipă poziţia ei delicată.

Ochii lui Royce scanteiară de râs. Realitatea era că îi făcea plăcere să stea cu ea, deşi luase hotărârea să o ţină cât mai departe de el, fizic şi mental.

- Pentru că, aşa cum ţi-am mai spus, ai o influenţă proastă asupra surorii tale. Dacă n-ai fi fost tu, ei nu i-ar fi trecut niciodată prin cap sau nu ar fi avut curajul să evadeze. Iar fără ea, tu nu te poţi gândi să o faci.

Lui Jenny îi veni să-i spună nişte cuvinte care i-ar fi zgâriat urechile, dar asta nu ar fi făcut decât să o împiedice să-şi atingă scopul.