Regatul viselor

Capitolul XX

Zgomotul care se auzea din dormitorul ei deveni un uruit asurzitor când Jenny se apropie de marea sală; o cacofonie de râsete bărbăteşti şi de muzică, acoperind o mare de conversaţii. Cu piciorul pe ultima treaptă, ezită puţin înainte de a păşi ca să intre în raza vizuală a petrecăreţilor.

Simţea fără să trebuiască să se uite, că sala era plină cu bărbaţi care ştiau totul despre ea; bărbaţi care fără îndoială că fuseseră prezenţi în tabără, în seara în care i-a fost livrată lui Royce ca o gâscă legată; fără îndoială că alţii participaseră la scoaterea ei cu forţa din castelul Merrick; şi alţii, care fuseseră martori la umilitoarea ei primire astăzi, în sat.

Acum o jumătate de oră, când soţul ei îi vorbise, cu vocea lui adâncă, persuasivă, despre amintiri care trebuie înmagazinate, perspectiva unei sărbătoriri i se păruse minunată; acum totuşi, adevărul despre cum ajunsese aici îi distrugea toată plăcerea. Se gândi să se întoarcă în camera ei, dar soţul ei ar fi venit şi ar fi luat-o. Dar, îşi spuse ea îmbărbătându-se, oricum va trebui să-i înfrunte pe toţi aceşti oameni, odată şi odată, iar o Merrick nu se poartă ca o laşă.

Trăgând adânc aer în piept, ca să se liniştească, Jenny coborî ultima treaptă. Vederea care o salută, în sala luminată cu torţe, o făcu să clipească într-o momentană confuzie. Pe puţin trei sute de oameni se aflau acolo, stând în picioare şi discutând, sau aşezaţi la mesele lungi care fuseseră montate pe toată lungimea unei părţi a holului. Şi mai erau şi alţii, care urmăreau programul distractiv - care părea să fie ameţitor de variat: un grup de menestreli cânta sus, la galerie, în timp ce alţi menestreli îşi făceau loc printre oamenii de la parter, întreţinând mici grupuri; patru jongleri în costume multicolore aruncau mingii în sus, schimbându-le între ei; în timp ce, în capătul îndepărtat al sălii, trei acrobaţi se învârteau în aer. în spatele mesei mari de pe estradă, un cântăreţ din lăută cânta la instrumentul lui, adăugând sunete dulci veseliei haotice, generale, din sală.

Erau acolo şi femei, observă Jenny cu oarecare surpriză, cam vreo treizeci - soţiile unora dintre cavaleri, sau a altor vecini, decise Jenny. îl văzu repede pe Royce pentru că, exceptându-l pe Arik, era cel mai înalt bărbat din sală. Royce stătea nu foarte departe de ea, discutând cu un grup de bărbaţi şi femei, cu o cupă în mână, râzând la ceva ce spusese unul dintre ei. O izbi revelaţia că nu îl văzuse niciodată astfel - râzând şi relaxat, stăpânul castelului. În seara aceasta nu semăna cu prădătorul care era considerat a fi; arăta ca un nobil puternic şi încă unul periculos de arătos îşi spuse Jenny cu un uşor fior de mândrie, în timp ce-şi plimba privirea peste trăsăturile lui frumos cizelate, bronzate. Atenţionat de prezenţa lui Jenny prin brusca reducere a nivelului de zgomot din sală, Royce îşi lăsă jos cupa, se scuză faţă de oaspeţii lui, se întoarse şi încremeni. Un mic zâmbet admirativ se întindea pe chipul lui, în timp ce o întâmpina pe regala, tânăra ducesă care venea spre el într-o rochie de catifea albastru-verde, cu corsajul strâns pe ea şi cu fusta despicată, care se despărţea în faţă să permită să se vadă o jupă de un auriu strălucitor. O capă asortată din catifea, brodată cu aur îi drapa umerii, fixată cu un lanţ plat din aur, cu intarsii din acvamarine. În talia mică avea un cordon curbat, dur, din satin auriu cu bordură albastru-verde şi cu intarsii cu acvamarine. Părul ei minunat, despărţit la mijloc, îi cădea peste umeri şi spate în valuri luxuriante şi bucle strălucitoare, într-un contrast răpitor cu bogăţia albastră-verde a rochiei.

Dându-şi cu întârziere seama că îşi obliga curajoasa lui tânără mireasă să vină spre el, îi veni în întâmpinare, întâlnindu-se la jumătatea drumului. Luându-i mâinile reci în ambele lui mâini, o trase aproape de el, zâmbind în jos spre ea, într-o nedisimulată admiraţie.