Regatul viselor

Capitolul V (partea a - II -a)

- Mai incearcă o singură dată ceva, îi şopti el în ureche cu o furie atat de puternică încât Jenny se făcu mică, şi o să te fac să regreţi cât o să trăieşti! Mă înţelegi? Royce îşi sublinie întrebarea strângând-o şi mai tare.

- Da! spuse Jenny fără sufle şi acesta îşi slăbi încetişor apăsarea pe coşul pieptului.

Ghemuită în spatele copacului căzut unde o instruise Jenny să rămană, Brenna îl privea pe Ştefan Westmoreland îndreptându-se spre luminiş, cu calul ei. Din locul unde se afla nu vedea decât picioarele animalului, pământul pădurii şi în clipa in care acesta descăleca, picioarele bărbatului.

Brenna decise înnebunită că ar fi trebuit să alerge mai adanc în pădure, dar dacă ar fi făcut asta, poate că s-ar fi rătăcit. În plus, Jenny îi spusese să rămână locului iar Brenna o asculta întotdeauna, în astfel de situaţii, pe Jenny.

Picioarele bărbatului îl aduseră mai aproape. Acesta se opri lângă foc, răscolind cu vârful cizmei cărbunii aproape stinşi şi Brenna simţi instinctiv că ochii lui scrutau tufişul întunecat după care se ascundea. Bărbatul se mişcă brusc, venind spre ea şi pieptul începu să i se înalţe şi să coboare în spasme de groază, în timp ce plămanii i se luptau pentru aer. Astupandu-şi gura cu mâinile, încercă să-şi înăbuşe accesul de tuse care o cuprinsese, în timp ce se uita, cu spaimă îngheţată, la vârfurile cizmelor care se aflau la doar câţiva centimetri de ale ei.

- Gata acum, tună vocea puternică în micul luminiş, haide, ieşi afară, milady. Ne-ai oferit o vânătoare pe cinste, dar acum vânătoarea s-a terminat.

Sperând că era o capcană şi că de fapt el nu ştia că ea se afla acolo, Brenna se ghemui şi mai mult în ascunzătoarea ei.

- Foarte bine, oftă bărbatul, înseamnă că trebuie să mă aplec să te scot eu de acolo. După care se aplecă brusc şi într-o clipă o mână uriaşă pătrunse printre ramuri, bâjbâind în jur şi închizându-se, în final, pe sanul Brennei.

Un strigăt indignat de groază i se împotmoli în gât când mâna acestuia se deschise, apoi se închise înapoi la loc, ca şi cum ar fi încercat să identifice ce anume găsise. Când în sfarşit identifică, îşi smulse mâna înapoi, o clipă şocat, apoi o lansă din nou, o apucă pe Brenna de braţ şi o trase afară.

- Ei, ca să vezi, spuse Ştefan fără să zâmbească, s-ar părea că am dat peste o zană a pădurii.

Brenna nu avea destul curaj ca să se lupte cu el sau să-l muşte, aşa cum făcuse Jenny cu fratele lui, dar reuşi totuşi să-i arunce o privire încruntată când o ridică pe calul ei şi încalecă apoi pe al lui, ţinând in mână Miele ambilor cai.

Când ieşiră din pădure în drum, Brenna se rugă în gand ca Jenny să fi scăpat, apoi se întări ca să se uite în sus, pe drumul spre culme. Inima îi sări din piept când o văzu pe Jenny venind călare spre ea, în faţa Lupului Negru, pe calul acestuia. Ştefan îşi aduse calul să meargă în pas, alături de Royce.

- Unde e Thor? întrebă el dar expresia ucigaşă de pe chipul lui Royce îi răspunse înaintea vocii.

- E mort.

Royce îşi continuă drumul tăcut, cu buzele lipite, devenind tot mai furios cu fiecare clipă care trecea, în afara cumplitei dureri pe care o resimţea pentru dispariţia lui Thor, era obosit, flămând şi teribil de enervat că o fată tanără (pe Brenna o considera în mod corect, nevinovată) cu părul roşu (acum ştia asta) reuşise să păcălească o santinelă experimentată, de temut, să întoarcă cu susul în jos o jumătate de armată şi să-l forţeze pe el să-şi petreacă o zi şi o noapte ca să o prindă din nou. Dar ce-l înfuria cel mai mult era voinţa ei de neînfrânt, spinarea ei dreaptă şi modul ei sfidător. Era asemenea unui copil răsfăţat care nu recunoştea că a greşit, tăvălindu-se pe jos şi plângând.