Regatul viselor

Capitolul XII

- Avem vizitatori, anunţă Godfrey intrând încruntat în hol şi uitându-se la cavalerii aşezaţi la masă, pentru prânz. Douăsprezece perechi de mâini încremeniră, cu chipurile respective, în alertă.

- Un grup mare purtând stindardul regelui şi călărind spre noi. Un grup foarte mare, amplifică Godfrey, prea mare pentru nişte mesageri obişnuiţi, l-a văzut Lionel, pe drum. Zice că l-a recunoscut pe Graverley, Tot mai încruntat, se uită spre galeria de deasupra.

- Unde este Royce?

- A ieşit să se plimbe cu ostatica. Nu ştiu sigur unde, răspunse Eustace încruntându-se.

- Ştiu eu, bubui Arik. Mă duc eu după el. Întorcându-se pe călcâie, Arik ieşi din sală, cu paşii mari, siguri, apăsaţi, dar expresia lui aspră, distantă şi calmă care-i caracteriza de obicei chipul colţuros, era acum tulburată de privirea îngrijorată care-i adâncea cutele dintre ochii de un albastru deschis.

Râsul muzical al lui Jenny răsună asemenea clopoţeilor porniţi de un vânt iscat brusc şi Royce îi zâmbea, în timp ce ea se sprijinea neajutorată de trunchiul copacului de lângă el, cu umerii zguduindu-i-se de veselie şi cu obrajii de culoarea aceluiaşi roz palid asemănător cu rochia pe care o purta.

- Eu... eu... nu te cred, gâfâi ea ştergându-şi lacrimile de ras, asta este o gogomănie imensă, pe care ai inventat-o tu, acum.

- Este posibil, conveni el întinzându-şi picioarele lungi în faţă şi zâmbind, pentru că râsul ei era contagios. Azi-dimineaţă se trezise în patul lui, când în dormitor tropăiseră servitorii şi nefericirea ei de a fi fost găsită acolo era aproape dureros de privit. Devenise concubina lui şi era clar că tot castelul va bârfi, ceea ce, fireşte, era adevărat. După ce se gândise la varianta de a o minţi în legătură cu asta, sau să încerce să o seducă, făcând-o să-şi uite nefericirea, Royce decisese că cel mai bun lucru era să o scoată câteva ceasuri afară din castel, ca să se poată relaxa puţin. Fusese o alegere înţeleaptă, decise Royce privindu-i ochii scânteietori şi tenul strălucitor.

- Tu mă crezi chiar fără minte deloc, dacă îţi închipui că pot înghiţi o asemenea gogomănie, spuse Jenny încercând să pară serioasă.

Royce zâmbi dar scutură din cap, negând ambele acuzaţii.

- Nu, doamnă, greşeşti în toate privinţele.

- În toate? Ce vrei să spui? îl întrebă Jenny curioasă.

Roye ii explică, zâmbind tot mai larg:

- Nu ţi-am spus nici o gogomănie şi nici tu, cred eu, nu ai putea fi făcută să înghiţi uşor una.

Royce făcu o pauză, aşteptând ca ea să răspundă, dar cum nu se întamplă asta, continuă, zâmbind.

- Acesta a fost un compliment făcut bunului tău simţ.

- Ah, făcu Jenny contrariată. Mulţumesc, adăugă ea, nesigură.

- În al doilea rând, departe de a crede despre tine că nu ai minte, te consider, dimpotrivă, o femeie cu o inteligenţă extraordinară.

- Mulţumesc! răspunse Jenny prompt.

- Acesta nu a fost un compliment, o corectă Royce.

Jenny îi aruncă o privire de curioasă neplăcere, cerându-i prin tăcere o explicaţie pentru remarca lui şi Royce ii răspunse, atingându-i obrazul cu degetul arătător, plimbându-se peste textura delicată, moale.

- Dacă ai fi fost mai puţin inteligentă, nu ai fi petrecut atâta vreme gândindu-te la toate posibilele consecinţe ale faptului că îmi aparţii şi ţi-ai fi acceptat simplu situaţia, deopotrivă cu toate beneficiile care derivă din ea. Privirea îi alergă plină de înţeles spre şiragul de perle pe care insistase el, în dimineaţa aceasta, să şi-l pună la gât, după ce ii oferise o întreagă casetă cu bijuterii.