Regatul viselor

Capitolul VII

La răsăritul soarelui, corturile au fost demontate şi pădurea se umplu de zgomot continuu, în timp ce cinci sute de mii de cavaleri, mercenari şi paji ieşeau din vale, urmaţi de carele grele care scârţaiau sub greutatea bombardelor, a mortierelor, a berbecilor de luptă, a catapultelor şi a întregului echipament şi alimente necesare în timpul asediului.

Pentru Jenny care călărea alături de Brenna, din greu păzite de cavaleri înarmaţi, de ambele părţi, lumea deveni o ceaţă ireală de zgomot, de praf şi de confuzie interioară. Nu ştia încotro se îndreptau, sau unde anume se afla, sau nici măcar cine mai era ea. Era ca şi cum întreaga lume clocotea şi fiecare se schimbase, într-un fel. Acum, Brenna era cea care îi arunca lui Jenny zâmbete de încurajare, în timp ce Jenny, care crezuse despre ea că era o persoană inteligentă, se pomeni căutând - tânjind după o privire din partea lui Royce Westmoreland!

L-a văzut de câteva ori, în timp ce venea călare prin dreptul ei şi era ca şi cum şi devenise un străin. Urcat pe un cal uriaş, negru, de luptă şi îmbrăcat într-un negru sinistru, de la cizmele înalte la mantaua care se drapa pe umerii lui puternici şi flutura în spatele lui, acesta era cea mai înspăimântătoare şi mai puternică siluetă pe care o văzuse Jenny vreodată - un străin ucigaş, hotărât să-i distrugă familia, clanul şi tot ce-i era ei drag. În noaptea aceea, întinsă langă Brenna, uitându-se în sus, la stele, încercă să nu se gândească la oribilul turn de asediu care-şi arunca ameninţătoarea-i umbră peste pajişte, turnul care în curând va fi montat pentru asediul zidurilor vechi ale cetăţii Merrick. Îl întrezărise înainte printre copacii din vale, dar nu ştiuse ce reprezenta. Sau poate că efectiv nu a vrut să-şi confirme temerile.

Acum însă abia dacă se mai putea gândi la altceva şi se agăţa cu disperare de presupunerea Brennei că Regele James ar putea trimite forţe care să-i ajute clanul în această bătălie. Şi în tot acest timp, o parte din ea refuza să creadă că va avea loc o bătălie. Poate pentru că nu-şi putea închipui cu adevărat că bărbatul care o sărutase şi o atinsese cu atâta tandreţe pasionată chiar intenţiona să se întoarcă complet de la ea, să-i măcelărească familia şi clanul. Partea naivă, bună a inimii ei nu-i permitea să creadă că bărbatul care a glumit şi a râs cu ea cu o seară înainte, poate fi capabil de aşa ceva.

Dar apoi, nici nu putea crede că noaptea trecută a existat cu adevărat. Noaptea trecută el fusese un iubit tandru, persuasiv, insistent. Astăzi era un străin în stare să uite de existenţa ei. Royce nu uitase de existenţa ei - nici măcar în cea de a doua zi a drumului. Amintirea felului cum se simţise ea în braţele lui, dulceaţa săruturilor şi a mângâierilor ei şovăielnice îl ţinuse treaz două nopţi la rând. Toată ziua de ieri, în timp ce călărea printre coloanele oamenilor săi, se pomenea căutându-i privirile.

Chiar şi acum, în timp ce călărea în fruntea armatei sale şi-şi strângea ochii în soare, încercând să aprecieze timpul, râsul ei muzical îi răsuna în minte. Scutură din cap ca şi cum ar fi vrut să scape de el dar dintr-o dată iat-o acolo, uitându-se la el cu zâmbetul acela al ei...

- De ce crezi tu că am decis să nu mă însor, spusese el?

- Pentru că nu te-a cerut nici o doamnă potrivită? îl tachinase ea.

Îi auzi chicotul înfundat când încercase să pară reprobatoare: să nu încerci cumva să-ţi ameţeşti doamna viselor tale cu vorbe flatante stângace, milord, pentru că nu o să prea ai succes ...

După câte ştiu eu despre tine, nu pot presupune decât că o să-ţi trânteşti doamna în poală şi o să încerci să o supui prin bătaie ...

Nu-şi putea închipui că o scoţiancă naivă putea avea atâta spirit şi curaj. Royce încerca să se amăgească, spunându-şi că această fascinaţie tot mai mare, această obsesie pentru ostatica lui era doar rezultatul dorinţei pe care o aprinsese în el în urmă cu două nopţi, dar ştia bine că nu doar dorinţa îl ţinea încătuşat: spre deosebire de majoritatea femeilor, Jennifer Merrick nu a fost nici dezgustată şi nici flatată la gândul că era purtată spre pat de un bărbat al cărui nume era asociat cu pericolul şi moartea. Răspunsul timid, pasionat pe care îl trezise în ea în urmă cu două nopţi, nu datora nimic fricii; se născuse din tandreţe şi din dorinţă. Deşi cunoştea toate zvonurile care circulau despre el, se oferise totuşi mângâierilor lui cu inocentă dulceaţă. Şi acesta era motivul pentru care nu şi-o putea scoate din minte. Sau poate, îşi spuse el amar, ea se amăgise pur şi simplu cu gândul că, în ciuda reputaţiei, era de fapt cavalerul virtuos, nepătat, galant, din visurile ei. Această posibilitate, că tandreţea şi pasiunea ei fuseseră rezultatul unei autoamăgiri de fetiţă naivă, era atât de dezgustător, încât Royce renunţă să se mai gândească la ea, decizând ferm să o uite.