Am încercat să trec peste, chiar am încercat. Am mers la psiholog, la psihiatru când am început să cred că înnebunesc. Am luat chiar și pastile, multe. Însă nimic nu a reușit să vindece golul pe care îl am de doi ani în inimă și care tot crește. Cu plecarea ta ai luat o bucată mare din ea și continui să iei cu fiecare zi care trece și nu ești aici.
Nu pot să mă trezesc dimineața fără să vii tu în camera mea și să tragi de mine minute-n șir, cu speranța că o să încetez să iubesc somnul atât de mult. Am reușit într-un final, motiv pentru care abia dacă mai știu ce înseamnă să închizi ochii și să te simți în siguranță. Sau doar să-i închizi și să savurezi acele clipe. Am uitat tot, până și cum e să dormi o noapte întreagă.
Dar cum aș putea să dorm, când tu nu ești în camera de lângă?
Sau cum aș putea să mă trezesc, știind că nu mă vei mai aștepta cu mâncarea caldă? Mâncare pe care am tot încercat s-o fac, dar nu vrea să mai aibă același gust.
Ai zis că atunci când voi fi majoră, voi putea face ce vreau. Azi e ziua aia, mamă. Iar asta mi-e dorința.
YOU ARE READING
16 ani de viață și 2 în ceață
Short StoryProză scurtă | finalizată Când încetezi să mai respiri viață, putrezești pe interior. Indiferent dacă mai este corpul în mișcare sau e deja îngropat la câțiva metri sub pământ, ce e în interior se duce în timp. Și tot ce îți dorești...
