16 ani de viață și 2 în ceață

-

       — Nu e ciudat că am așteptat atât momentul ăsta, iar acum tot ce facem e să stăm? îl întreb.

        — Sunt ultimele noastre minute, n-ar trebui savurate? râde el trist.

        Mă ridic ușor, astfel încât să stau cu fundul pe bară și picioarele prinse strâns de celelalte de jos, și îmi odihnesc mâinile în poală. Îmi amorțiseră la cât de încordate le ținusem.

        — Ești sigur că asta vrei?

        Își mută privirea pe mine și stă câteva secunde gânditor, lăsându-și capul pe spate cu un oftat.

        — Nu de asta sunt aici până la urmă? mă întreabă ironic.

        — Se simte... diferit. Să fii aici. Parcă toată durerea se duce și te întrebi ce motiv mai ai să sari. Dar știu că în momentul în care aș pleca, ar reveni tot chinul. Acum chiar nu-mi dau seama de ce nu mai simt nimic.

        Se pune în aceeași poziție cu mine și își încrucișează degetele cu ale mele, jucându-se ușor cu ele.