MOLECULE (poezii)

Îngroapă-mă

Îngroapă-mă, fiule, căci m-ai secătuit de inimă

N-am să te mai pot iubi în simțuri culante; mi-ai istovit până și vorba

și ultima privire dăruită; ai făcut din neascultarea ta,

ca eu să mă prefac într-o boare de vânt, să adun praful și să m-amestec în ființa lui.

Am vrut să-ți fiu stea eternă, dar m-ai stins încet, încet, 

mă poți privi acum în ochii ăștia putreziți?

Sapă, fiule, sapă, cu unghiile rupte... udă pământul cu sângele nostru,

Nu te opri, oricât de mult te-ar chinui durerea, 

Căci trebuie să te învăț cum să porți în trupul tău fulgerele suferinței -

Doar așa vei putea trândăvi în flăcările iadului.

Sapă, fiule, sapă, și îngroapă-mă adânc în tăcerea de dedesubt,

Pământul îmi va stăvili strigătele disperate pe care aș vrea să ți le spun

Dar nu pot; te văd, hapsânul meu fecior, chinuit de remușcări.

E prea târziu, însă, căci mi-am săpat singură groapa,

M-am căznit să fie cât mai adâncă, cât mai departe de tine

Și pământul negru îmi calcă deja trupul,

Dă-te la o parte, hapsânul meu fecior, îmi stai pe suflet... și mă doare.