MOLECULE (poezii)

SOARE

___ SOARE ___

dune de nisip, ne-ngână odorul

un cimitir necopt, de dureri carnale

doi sâmburi neciopliți, în taină ne veghiază

pe noi, cei făr’ de  speranță –

un soi de arbori triști și ofiliți.

din negrul fumuros, curge-o promoroacă veche

din adâncuri răsuflată, prin vene cu suc de rodii

stă singură pe cracă, bufnița cu cioc de cioară

într-un moment de paroxism celest –

sclipiri încremenite. Stelele-au murit.

și cad damnate, jos pe pământ

în mocirla de virtute și castă fără nume;

scăldat-au în praf și oase,

lucirea de-altădată

erou de-o eternitate, lașul a ce-a rămas.

eo, eo, ferice de cei învinși

căci n-au apucat să simtă

frânghiile-n stelate, hrănindu-le grumazul

osândiți la chinuri pure.

nicicând n-a mai fost așa de întuneric

un cer fără corp, desperecheat de seamăn

o răspândire solitară și tot ce mai rămâne

e lumina asta rece –

un mormânt de plumb.