MOLECULE (poezii)

ÎNGERI ȘI DEMONI

Stăteam cândva și priveam în sus la stele -

Și am început să plâng,

Căci îmi doream atât de mult

Să fiu și eu acolo, între ele.

Iar ruga mi-a fost auzită

Căci îngerii au fost trimiși în zbor,

Cu aripile larg deschise

Plutind pe un albastru diafan.

Păsări cu ochi umani,

Simțeam atingerile sacre

Și-am început ușor, ușor

Să mă înalț spre ceruri.

Și tot ce-a fost al meu, acum

s-a prefăcut într-un străin

și când gustam din nori –

am înțeles ce-nseamnă să fii om.

Lacrimile mi s-au oprit,

Căci lucirea stelelor m-a cotropit;

Și nu-mi venea a crede

Că mă apropiam de ele.

Dar dintr-o dată, îngerii au încremenit

Și stelele s-au îndepărat subit,

Învăluit într-un întuneric insolit

Ca și când stelele m-au refuzat.

Și aripile s-au prefăcut în ghiare

Și-am început să cad -

Un meteor fără speranță

Cu lacrimile, scurgându-i-se pe față.

Iar când țărâna mi s-a înfipt în coaste

Mi-am scuipat și inima și sufletul –

De parc-aveam o mie din fiecare

Și-am rămas fără nimic, damnat și pustiit.

De-atunci nu mai privesc la stele

Căci lumina lor orbește.

Îmi țes priviri în subteran

Și mă-ntorc la vechii mei tirani.