MOLECULE (poezii)

PĂMÂNT

O să-mi fac o specializare în poezii ciudate :)

sunt la pământ, frate cu râma capricioasă.

tot sensul meu este format dintr-un maldăr brun-cenușiu.

stelele mă pun să rezolv ecuațiile vieții.

iar eu nu le pot rezolva, căci totul este în van.

îmi fac semnul crucii, dar nu până la capăt.

degetele mi se rup și-ncep a fumega.

mă colorez într-o flacără zurlie și-nbolnăvesc natura cu lumina mea.

și-mi tot repet să nu uit niciodată, că sunt doar o bucată de pământ.

în lumina mea se văd pașii ce m-au cufundat în beznă.

tot mai adânc, temându-mă că n-aveam unde să mă mai duc.

acum e tăcere deplină de pași.

flacăra mea a cotropit liniștea.

a ucis-o puțin câte puțin, la început, ca într-un joc mârșav.

doar asta-s eu, o bucată de pământ.

nu pot vorbi. nu pot pleca din locul meu.

dar te pot asculta, pe tine apropiindu-te de mine.

te pot vedea, atunci când furnicarul nu este-n mine.

nu pot decât să suport durerea pe care mi-o provoci.

un pas și înc-un pas și tu ești cel ce mă sufoci.

lumina mea pâlpâie, aievea.

stă să plouă și toată fericirea mea se va frânge-n stropi de apă.

ei sunt cei ce mă hrănesc.

motivul care mă face să răzbesc, să mă-nalț de sub mizeriile infinite.

știu ce gândești; la ce e bun pământul?

e doar ceva plat, care provoacă dezastre.

dar eu nu sunt doar pământ.

sunt viață și tu ai nevoie de mine.