𝐏𝐨𝐫𝐪𝐮𝐞 𝐧𝐨 𝐬𝐮𝐩𝐞 𝐯𝐚𝐥𝐨𝐫𝐚𝐫

𝐂𝐀𝐏𝐈𝐓𝐎𝐋𝐔𝐋 𝐈

•𝐊𝐈𝐌𝐁𝐄𝐑𝐋𝐄𝐘•

 
       Reținută, mi-am strâns strâns degetele în jurul mânerului trolerului pășind prin mulțimea de persoane ce se îmbulzeau în aeroport. Uram locurile astea. Deoarece se spunea că asemenea locuri au fost pătate de mai multe lacrimi, decât orice cimitir sau casă mortuară. Și la un moment dat am trăit-o pe pielea mea. Dar astăzi nu trebuia să mă gândesc la asta, fiindcă băiețelul meu cel mare împlinea patru ani.

       Și regretam faptul că alesesem să-l las în grija tatălui său știind că geamăna mea va fi strigată mama. Pentru că eu eram pentru copii mei o mătușă, ce-i vizita la sărbători sau la onomastice. Poate că era mai bine așa. Dacă ar fi crescut cu mine, nu ar fi avut o familie ci doar un părinte. Cristiano și Ella Zepeda puteau fi niște părinți extraordinari. Eu așa speram.

        Briza rece îmi săgetă picioarele când am pășit înafara aeroportului, blamându-mă pentru faptul că optasem pentru o rochie tricotată. Speram să nu fiu nevoită să apelez la sora lui mai mare, dar chiar nu aș fi rezistat prea mult într-o stație de autobuz până la conacul familiei Zepeda.

         — Kim, cariño mio! Pe unde umbli?

         Se pare că veselia Yolandei rămăsese aceeași de acum câteva luni, când venisem în martie la onomastica lui Kyson.

         — Îngheț de frig pe lângă aeroport? Tu, stai bine în conac?

         Ironia mea rămânea intactă și dacă ar fii trebuit să încasez vreun glonț pentru băieții mei. Probabil că era și singura care mai rămăsese din eu cea de dinainte de Cristiano.

         — În zece minute sunt acolo!

         Îmi închise telefonul în nas, bipăitul lung ridicându-mi părul pe ceafă. Deși cred că era mai mult din pricina faptului că îmi tremutau și organele interne de frig. Și când mă gândesc că aveam să stau până după Crăciun, mi se săltă și părul în cap odată cu inima ce-mi rata câteva bătăi. Era greu să-i văd fericiți. Era dureros să-mi văd geamăna zâmbind și dansând la brațul tatălui băieților mei.

         Mi-am închis telefonul, vârându-l în buzunarul paltonului negru. Pășind încet nevrând să bag în seamă norii fumurii, ce prevesteau o ninsoare în mijlocul lunii noiembrie. Uneori era deajuns să ignori pericolul pentru ca acesta să te ocolească sau ignore la rândul său. Deși aș fi preferat ca ninsoarea să nu mă ignore ci mai mult să mă păsuiască până când Yolanda avea să ajungă. În New York nu aveam șansa să văd zăpadă înainte de a pleca și speram ca aici să am timp să mă joc cu Den și Ky.

        O mașină de teren, închisă la culoare, începu să meargă în tandem cu mine atrăgându-mi atenția. Geamul portierei din stânga se lasă în jos, chipul Yolandei ivindu-se mai zâmbăreț decât ultima dată când ne văzusem. Îmi deschise portiera îndemnându-mă să urc. Dar înainte de toate am deschis portiera din spate lăsându-mi trolerul pe bancheta tapițerată cu piele întoarsă bej.

        — Vei sta mai mult decât data trecută?

        Ochii de felină mă fixară în dată ce am închis portiera, făcându-mă să o privesc ușor reținută.

        — În primăvară aveam examenele finale, nici dacă aș fi vrut nu aș fi putut să rămân. Băieții cum mai sunt?