𝐏𝐨𝐫𝐪𝐮𝐞 𝐧𝐨 𝐬𝐮𝐩𝐞 𝐯𝐚𝐥𝐨𝐫𝐚𝐫

𝐂𝐀𝐏𝐈𝐓𝐎𝐋𝐔𝐋 𝐕𝐈𝐈

•𝐊𝐈𝐌𝐁𝐄𝐑𝐋𝐄𝐘•

           Țineam strâns, între degete, cei patru crini albi știind că, acum mult timp fuseseră preferații bunicii. Și acum țin minte cele șase tufe de crini albi din fața casei, pe care-i prețuia și îngrijea de parcă erau singurele flori existente. Iar acum privind mica fotografie de pe piatra funerară, lacrimile mi se adunară sub ochi. Ea nu mai era aici să-mi șteargă lacrimile...

          Paranee Sean. Bătrânică plinuță cu ochii blajini dar atât de întunecați. Bătrânica ce mă crescuse până la vârsta adolescenței și în același timp, familia mea. Singura care nu renunțase deja la mine. Cât de egoistă aș fi putut să fiu dacă nu plângeam când am revăzut piatra de marmură ce fusese albă acum mult timp. Și de altfel piatra înverzită lângă care aș fi putut spune că mai rămăsese o fărâmă de acasă. Prima mea casă. Primul loc în care m-am simțit cu adevărat iubită.

          Pentru că bunica Paranee, mă iubise mult. Poate mai mult decât cea care-mi dăduse viață și îndrăznise să facă diferențe între propriile copile, alegând-o doar pe una. Dar se poate spune că până și cea care m-a adus pe lume mi-a dat o lecție de viață importantă. Și aceea că viața era o curvă ordinară din care – pentru a scăpa cu viață – trebuia să scapi de naivitate. Singurul meu defect fiind că mă născusem prea mică și firavă pentru a avea șanse la a-mi înfrunta curva. Prea mică, prea firavă, prea naivă pentru o șansă la viață.

         Dar fusesem o norocoasă. Fiindcă acele patruzeci și opt șanse acordate la viață se sporeau în fiecare lună petrecută în incubatorul acela nenorocit. Pentru că bunica fusese acolo, trup și suflet pentru bastrada fiicei sale. Bunica Paranee chiar fusese îngerul meu de pe pământ, care alesese să prindă aripi prea devreme pentru a se asigura că mă veghează mai bine. Parcă o și puteam auzii...

" Kimmy, parcă nu sunt atât de sigură de faptul că tu chiar mergi la piață zilnic! "

          Și chiar așa era, dar tot veneam acasă cu câteva legume în plasa de cumpărături. Pentru că asta se întâmpla în ultimele două săptămâni înainte de tragedie, în care începusem să trec din ce în ce mai des pe la atelierul unde Cristiano era ucenic. Uneori chiar îl ajutam când nu-l încurcam cu uneltele greșite. Și poate că uneori o făceam intenționat, doar pentru a-l face să mă privească. Eram o puștoaică atât de naivă...

           Cu degetele tremurând, în cele din urmă, am așezat în mica vază crinii – nu înainte de a le mai rupe din tulpină – așezându-i cât mai drept. Trecându-mi apoi buricele degetelor peste fotografia bunicii, îndepărtând particulele de praf ce se așezaseră într-un strat destul de consistent. Atât de tăcută. Bunica Paranee fusese o fire tare vorbăeață, încât uneori îmi era teamă să nu spună ceva ce nu ar fi trebuit. Dar să fiu sinceră, niciodată nu-i plăcuse să mă vadă supărată, uneori plângea odată cu mine.

           Până la urmă, viața de adolescentă cu Ella în același liceu nu-mi fusese prea ușoară. Pentru că până la urmă eram surori, iar mai toți aveau tendința să ne compare din pricina aspectului fizic mai mult decât evident similar. Nici nu vreau să-mi amintesc cum ea și prietenii săi mi-au pus bețe în roate de atâtea ori. Dar trecuse. Toate treceau, mai devreme sau mai târziu. Toate treceau lăsând în urmă doar o amintire fie ea dureroasă sau specială.

            — Kim, cred că ar fi mai bine să ne întoarcem. Se lasă seara, iar tu tremuri toată!

            Palmele lui Emilio se așezară pe umerii mei, îndemnându-mă să mă ridic în picioare. Avea dreptate, mâinile mi se înroșiseră din pricina adierii mai mult decât reci a iernii, iar lacrimile nu mai erau de mult calde pe obraji. Am aprobat cu o aplecare scurtă a capului, ridicându-mă de pe stratul subțire de zăpadă ce-mi umezise și înghețase genunchi – pe care de abia acum realizam că aproape îmi amorțiseră – încă cu privirea spre ce mai rămăsese din bunica.