Jurnal postapocaliptic

maree

     Zadarnic ne privește soarele cu un dor rece, în înălțimea-i prea scurtă pentru a ne atinge, a uitat cum să se încălzească. Curge ploaia peste cer și degeaba încearcă să ne atingă sufletele, le-am închis în noi și nu mai știm să le dăm drumul.

        În psihoza noastră, lumea își pierde sensul, am uitat să cânt în noapte, am uitat să ascult îngerii, mi-am pierdut esența pe o fuziune cu cerul și mi-am abandonat suflul pe mare, l-am lăsat purtat pe maree. Cu degetele mirosind a iarbă și pământ, a tristețe și fericire deopotrivă, am uitat cum se simte contradicția, m-am pierdut în propria ființă și apoi am incendiat-o, crezând, prostește, că poți arde ceva ce a ars deja.

        Îmi aleargă sufletul și nu-l pot prinde, un corp gol, asta sunt, și am crezut că îmi pot atinge calea fără să o distrug. Mi-am pus iubirea în pământ și n-a răsărit nimic de acolo, am îngropat-o, căci durea, am crezut că o să renască și, de fapt, a murit odată cu mine. Odată cu ultimul apus care a reușit să-mi încălzească pielea. Mi-am aruncat gândurile în aer, am avut iluzia că mintea îmi va înceta să funcționeze fără ele și de fapt a devenit și mai haotică.

       Singură, în nebunia mea fără de sfârșit, mi-am tăiat aripile, crezând, orbește, că aș putea zbura fără ele. Ș-am putut, câteva secunde, deasupra mării, mi-am cuprins o ultimă dată inima în aer înainte să mă înec. Luna a râs de mine, mi-a zis că nu voi putea, că voi muri, că unicul meu prieten e durerea, dar n-am vrut s-o cred. Mintea mea de copil. Ce iluzie.

       Am lăsat ca soarele să mă înghețe, pe mine și toată simțirea din mine. Mi-am pus ștergarul la gât și m-am leagănat, aievea, căci altfel nu se poate. Mi-am semnat sentința și mi-am ars pielea în mare încercând să scap de gânduri, am dat drumul a tot ce credeam că e bun și am îmbrățișat nemurirea, aievea, căci altfel nu se poate. Imoralitatea e dulce, arde în tine și nu știi cum să scapi de ea, dar poate nu vrei.

       Un Dumnezeu nu prea real, fără de credință și adepți, nemurire în sensul necunoscut al cuvântului, dar nu-l pot cuprinde. Deasupra cerului fără să-l vezi, suflet sau cuvânt, îți aștepți menirea fără să știi că ai rămas fără ea. Cauți să o cuprinzi și îți dai seama că plutești în derivă.

       Ți-ai ars amintirile, le-ai fumat, le-ai dat drumul și te-ai gândit că nu ai nevoie de ele, ca mine. Ai rămas gol, gol și rece, ca sărutul unui înger muritor, care nu-și acceptă chemarea, dar o aude. Tu nu o mai auzi, ți-ai pierdut sensul, ți-ai pierdut esența, pe iluzia că poți fuziona cu natura când ea ți se împotrivește. Cum am făcut eu.