Amurg de visuri și speranțe spânzurate de un fir de sânge de care nu-mi amintesc, deasupra unui râu care curge repede, spre nemurire și moarte în același timp. Pielea îmi miroase a psihologie prăfuită și îmi arde de stele ce mă privesc.
Și încă flăcări de apus am ales să ard azi, sub marea mea de sânge suspendată, care arde și ea. Sub privirea rece a unor îngeri fără aripi, cântă pentru moartea mea, și eu râd în nebunie de strădania lor de a mă ucide. Timpul și-a pierdut forma și plutește lângă mine, am uitat ce e ziua și totuși noaptea e cel mai dulce leac otrăvitor pe care l-aș putea gusta. Cerul arde, copile, când ai de gând să arzi și tu?
În amintirea uitată în vreme a unui suflet ce mi-a aparținut, mi-am spălat mâinile de senzația zborului și am decis să rămân pe pământ. Și, deși pupilele mi-s dilatate la maxim, nu mai văd lumina și retina îmi arde de soare stins și căzut în mare, de fum de vise arse în pânze de iluzii și mi-am pierdut răsuflarea când îngerii au aruncat cu viori în mine. Eu eram spectatorul și inima mea își juca rolul ușor, gata să plece spre altă scenă a morții în nemurire.
Pielea mi-e acoperită de smoală și durerea și-a pierdut sensul într-o carte care a dispărut. Dumnezeule, ai devenit ficțiune, dar erai deja asta, nu?
În durere de stele și mare m-am înecat deși mi s-a promis că voi respira sub apă. Și, în nebunia mea de gânduri, am crezut că jurnalul meu va rămâne mereu la mine, încă îl strâng la piept.
Deci, Doamne, de ce tragi de el, de ce îngerii vor să mi-l fure? Lasă-mă să zbor și ți-l voi da. Promit.
YOU ARE READING
Jurnal postapocaliptic
Poetryproză scurtă Jurnal postapocaliptic: am uitat să trăim, ne-a rămas doar supraviețuirea. Și prinsă între lumi am dansat, simțind că-mi ard călcâiele de la atât de mult zbor. Și prinsă în nemurire, am cântat până ce mi-au ars corzile vocale...
