Jurnal postapocaliptic

vânt

        Și spulberă zorii de pe cărări cu puterea lui. Și spulberă soarele de pe cer cu ura lui. Și spulberă lumina întunericului cu furia lui. Numai sufletul nu mi-l spulberă, îl lasă să ardă. Pentru că dintre toți sorii din galaxie, vântul a învățat să mă urască cel mai tare. Pentru că i-am luat strălucirea și l-am lăsat pulbere de stele și praf deasupra pământului, pentru că nu i-am dat iertarea pe care o implor acum.

       Dar, oh, îngerii m-au pus s-o fac și Dumnezeu m-a privit cum tai în vânt cu mâinile goale. Acum că raiul arde și Dumnezeu s-a ascuns, haotic se învârte în răzbunare. La fel ca mine, incapabil să simtă vreo atingere pământească spulberă fără rușine sânge și funingine de cer spre o mare iluzorie care n-a să existe vreodată peste iad. Cuprins de o febrilitate soră cu nebunia, vântul mi-a luat și ultimul vis, l-a dus pe maree și la lăsat acolo în gheața ei înțepenită. Nu mai vrea să mi-l dea înapoi.

       Minte ucisă pe rug vrăjit și totuși nu destul de inteligentă ca să scape înainte de potop. Și acum, prinsă în spațiul atemporal arde de eternități uitate, prinsă în buclă de gândire moartă. Atemporal vorbesc și-acum, căci nu știu în care secol mi se aude vocea, dar știu că strig. Lovește-mă a început să-mi placă să nu simt durerea în această dimensiune. Dumnezeu ne-a ales să ne lase pe pământ, căci eram speciali, cerule. Atemporali, interdimensionali, multisentimentali.

       Un catarg rupt între mare și pământ, legănându-se aievea între lumi odată cu noi, cerule. Simți vântul?

       Normal că nu-l simți.

       Pământ sădit cu vise în urma apocalipsei, durere sădită din moarte și viceversa. Ca un joc de loterie. Criminal ne e doar praful. Vrăjitoare ne e doar mare seacă. Și ne mai mirăm că ne-am mai pierdut pe noi încă o dată între lumi arse de hârtie și lume fumegânde de durere.

        Am rămas fără tutun și-mi fumez amintirile. Apoi când fumul le dispare caut zadarnic să le pun la loc în mine. S-au dus, îngere, asta ai vrut de la început, nu? Să-mi uit sufletul ca să mă păcălești cu zborul. De ce n-am zburat încă?

        Sânge închegat fatidic pe pământ, ai crezut că mă poți ține aici, Doamne, nu-i așa? În mizerie, fără suflet, am învățat să cred că acolo unde se termină cerul nu e nimic. Și totuși, soarele strălucește și mai tare când bate vântul, ca într-un război tăcut al straturilor atmosferice care s-au despărțit acum mult timp pe cărări opuse, căutând zadarnic mântuirea zorilor care nu mai răsar.

        Oricât de tare mă urăște vântul, o să mă lase să zbor cu el, nu-i așa?

        Mi-a promis cât încă eram prieteni, Doamne, am încredere în el, căci lumea se destramă și el încă mă ține minte.