Jurnal postapocaliptic

soare

          Pe semne că a apus într-un limbaj prea dialectic ca să-l înțeleg și nu mai luminează acum fatidic spre pământ ca să mă amăgească. E rece afară și soare nu-i, coboară prea lent în mare, mă lasă să sufăr în urma plecării lui. Și-o fac.

           E rece afară și-ntuneric, dar sângele-mi blestemat nu se oprește din agitația lui imperturbabilă. Continuă să-mi ardă venele până se topesc. Până mă topesc.

           Arzând în nebunie făr' de seamăn cu un ochi plin de sânge care așteaptă să fie scos, mă întreb cu ce am greșit îngerilor de nu mă mai primesc. Cobor cu viteza unei stele căzătoare și mă lovesc de pământ, fără vreo șansă de a-mi mai putea cuprinde calea deja pierdută în neantul simțurilor. Instrumentele lor, odată pline de plăcere, ascund acum doar lacrimile unor aripi arse pe rug de rai, vopsite cu apă sfințită spre vindecare. Și, Dumnezeule, cum miros penele de înger arse. A iad de rai și rai de iad, dar au devenit deja aceeași durere.

         Împărțim o lumânare, îngere, păcat că nu ne mai încălzește și nici nu ne mai luminează căile. Am rămas muți înainte de moarte, cu o rugăciune pe buze pe care n-o aude nimeni. Ș-am strigat surd sub apă, credeam că Dumnezeu îi aude pe păcătoși. Credeam că păcatu-mi va aduce moartea, de fapt m-am ales cu alte eternități în care să ard. De parcă n-am ars în destule. Fugi, copile, îmi ard și mâinile de la ceara topită.

          Și mi-am lumina-ntr-un cui de sticlă, înfipt în oase de îngeri arși în rai. Pe o foaie cu pulbere de stele, am învățat ce-i aia dislexie și m-am pierdut în litere de soare apus, la nord de un pol înghețat și o planetă fără de lumină.

           M-am scufundat în întunecimea mării, vii cu mine, Doamne?

Pe semne că a apus într-un limbaj prea dialectic ca să-l înțeleg și nu mai luminează acum fatidic spre pământ ca să mă amăgească. E rece afară și soare nu-i, coboară prea lent în mare, mă lasă să sufăr în urma plecării lui. Și-o fac.

           E rece afară și-ntuneric, dar sângele-mi blestemat nu se oprește din agitația lui imperturbabilă. Continuă să-mi ardă venele până se topesc. Până mă topesc.

           Arzând în nebunie făr' de seamăn cu un ochi plin de sânge care așteaptă să fie scos, mă întreb cu ce am greșit îngerilor de nu mă mai primesc. Cobor cu viteza unei stele căzătoare și mă lovesc de pământ, fără vreo șansă de a-mi mai putea cuprinde calea deja pierdută în neantul simțurilor. Instrumentele lor, odată pline de plăcere, ascund acum doar lacrimile unor aripi arse pe rug de rai, vopsite cu apă sfințită spre vindecare. Și, Dumnezeule, cum miros penele de înger arse. A iad de rai și rai de iad, dar au devenit deja aceeași durere.

         Împărțim o lumânare, îngere, păcat că nu ne mai încălzește și nici nu ne mai luminează căile. Am rămas muți înainte de moarte, cu o rugăciune pe buze pe care n-o aude nimeni. Ș-am strigat surd sub apă, credeam că Dumnezeu îi aude pe păcătoși. Credeam că păcatu-mi va aduce moartea, de fapt m-am ales cu alte eternități în care să ard. De parcă n-am ars în destule. Fugi, copile, îmi ard și mâinile de la ceara topită.

          Și mi-am lumina-ntr-un cui de sticlă, înfipt în oase de îngeri arși în rai. Pe o foaie cu pulbere de stele, am învățat ce-i aia dislexie și m-am pierdut în litere de soare apus, la nord de un pol înghețat și o planetă fără de lumină.

           M-am scufundat în întunecimea mării, vii cu mine, Doamne?