Jurnal postapocaliptic

crimă

        Ca un timp trecut acum purtat de vânt, ca un fluture mort agățat de un lung șir de suferințe iluzorii, ca un ultim uragan făr' de sfârșit. Ca o crimă nedemascată și ascunsă între tainele lui Dumnezeu.

          Se scurge sânge uscat pe pielea mea și ochii au uitat cum să-mi plouă în plânsul de nesfârșit. Haotic e ce scriu, dragă jurnal, nu mai știu unde mi-e mintea sau ce-am făcut cu ea. Zbor mergând și ard plângând în zori de mare, unde capul-mi atârnă sfârșit pe-a parte. Mi-am acoperit unghiile cu țărână. N-are sens aerul pe care-l respir.

          În înălțimea-mi cerească pentru pământ am descoperit că deși raiul arde acolo e frig. Frig ca la tine în suflet, unde ai uitat să mă mai primești. Și mă lași să ard de-a pururi pe trei cărări uitate de lume. Mă vei lăsa să zbor când voi muri, nu? Mă vei lăsa să alunec printre firele de aer în timp ce păru-mi înfoiat de vânt va lăsa urme pe pământ. Ca și cum am fost la un moment dat acolo.

        De ce nu recunoști, Doamne, ne-ai ucis pe toți și pe mine mă lași aici, singură, interdimensională. Plutește marea pe o corabie și scutură de viață, în timp ce tu încerci să furi ce n-a mai rămas din a mea. Unde e soarele acum să mă blesteme cu căldura lui? Ce-ai făcut cu el? Ce-ai făcut cu florile din vază, unde ai pus fotografia de pe noptieră? Încă mai păstrez bucăți din viața mea de apoi, m-ai lăsat să cred și mi-ai scufundat gleznele în morcila în care erai și tu. Doamne, ce-ai făcut cu amintirile mele?

         Nu vreau să mai lupt și totuși tu mă pui s-o fac, mă lași să ard deși ți-am cerut să mă stingi acum mult timp. Oare m-ai auzit? Îți e dor și ție de cerul albastru? Mai există cerul acum? De ce e așa negru? De ce l-ai pătat cu sângele blestemat al unor îngeri care nu-și merită aripile? Cum rămâne cu aripile mele, le-ai ars și pe ele?

         Am crezut că dacă sângerez flori ai să mă vezi în sfârșit. Am crezut că ai să mă lași să mor.

         Dar în egoismul iadului ai crezut că mai bine mor la nesfârșit, eternități pe care nu mai pot să le număr. A câta mie de zile o trăiesc azi? În ce calendar le-ai pus? Mi-am scrijelit în piele pe picior un tatuaj cu un cui. Scrie o mie douăzeci și trei, ultima zi din noua eternitate pe care mi-o dai. La ea am pierdut șirul și mi-am pierdut cuiul. Mi-am pierdut gânduri când credeam că vor rămâne mereu să danseze lângă mine.

          Dă-mi drumul și-am să vin cu tine. Promit.