Jurnal postapocaliptic

cer

Un curcubeu de nuanțe închise și un stol de păsări negre, despre asta vorbesc azi, când sângele mi se prelinge pe tâmplă purtând cu el o ultimă amintire amară. Trupul mi s-a golit de sens și înghețat în noaptea târzie se scurge pe iarbă ca lumina unei stele necredincioase.

        Și mă rog pentru un Dumnezeu în care să nu cred, în singura-mi încercare de dor pământesc pe care l-am pierdut printre valuri și fluturi. Mă rog pentru o salvare, dar ea e deja prea departe. Am uitat cu se simte înecul și am crezut că îl pot înlocui cu arderea. Dar m-am înșelat.

         Marea mea suspendată de sânge se prelinge pe copaci, ca o promisiune a morții ce nu va avea să vină spre mine vreodată. Rămân fără bucăți de pus pe foc și tu nu-mi dai altele. Căci în încercarea ruptă de cer de a mă încălzi am sfârșit prin a mă arde pe mine. Și flăcările albastre, de data asta efemere, refuză să-și atingă scopul, nu mă încălzesc, iar fumul ființei mele nu se îndreaptă spre cer. Dumnezeu nu-l vrea, nu mă mai vrea. În iluzia-mi prea clară ca să mai scap de ea, am crezut, naiv, că încă sunt creația lui.

           În deumanizarea noastră, smoala care se mișcă pe pământ a devenit parte din nou. De aia nu putem zbura, mărețe gânduri, Dumnezeu ne-a pătat și acum nu ne mai vrea. Iadul arde prea tare pentru noi și pământul e prea puțin ceresc pentru a rămâne pe el. De aceea ne îndreptăm spre mare, zburând ca fluturii, fără să vedem cum arde din ce în ce mai tare. Moartea nu ne mai afectează, am rămas într-adevăr nemuritori într-o lume pierită de sensuri.

           Stolurile și penele de scris au dispărut, așa că lăsam în urmă mesaje scrijelind cu unghiile în piatră, apoi le roadem, în speranța că vom găsi din nou comuniunea cu natura. Ce naivi, asta nu se poate!

           Și mi-am îngropat degetele în pământ, ca să miroasă a fericire, dar tot ce au purtat apoi timp de eternități a fost iarbă putredă, durere și amărăciune. Am umblat goală de suflet până la capătul pământului și tot n-am găsit marea potrivită în care să mă înec.

         Amăgită de o pseudo-renaștere m-am îngropat înainte să scap de nemurire. Acum respir sub pământ, cu nările pline de praf și iarbă, așteptând să mor știind că e imposibil.