Jurnal postapocaliptic

rai

         Și dulcea eliberare refuză să se coboare pentru mine. Sub o mare de sânge suspendată de cer, refuz să-mi găsesc sufletul. Sau el refuză să mă lase să-l mai cuprind o ultimă dată. Prea mult am încercat, în prostia mea, să-l usuc, să-l distrug ca să am ce repara apoi. Și el fuge de mine acum.

         Mi-am pus durerea în carne ca un tatuaj ca mai apoi să încerc să-l spăl cu sânge fierbinte. Ca o fântână de iluzii, așa mi-e mintea și am renunțat să mai încerc să o controlez, de dragul lui, îi place haosul.

           Și mă întunec, sub pânza de visuri pe care nu știu cum să o tai, cu fiecare respirație care îmi străpunge pieptul ca un pumnal otrăvit. Bănuiesc că fiecare are nevoie de un strop de otravă dulce în viața lui. În durerea mea, în arderea mea fără de sfârșit, în nebunie și apus, dar răsărit și soare rece, mi-am pus simțurile într-o cutie și am îngropat-o sub roșia mea mare de sânge suspendată.

             Măreț vom arde, Doamne! Dar ne vei lasă vreodată să plutim în libertate, când ne vei elibera? Pe mine și naivitatea mea, m-am încrezut în tine și tu mi-ai dat stele deumanizate. Mi-ai promis raiul și mi-ai dat un iad deghizat, prins cu ace de siguranță de umerii unui înger smerit, cu umerii lăsați. Ai înclinat balanța și mi-ai zis că apusurile nu-mi vor mai plăcea, și nu mi-au mai plăcut.

        În dulcea-mi și așteptată moarte, am crezut că ai să mă lași să mă înalț mai sus, mai sus și mai sus, până aș fi atins cerul. Dar, Doamne, cât de rece mi-a fost căderea!

          Am visat la câmpuri cu flori și mi-ai dat foc și sânge. Am visat la suflet și mântuire, mi-ai dat goliciune și nemurire. Ca o dureroasă picătură de sânge, și-am crezut că ai să mă ierți, că ai să mă lași să zbor cu serafimii, sus de tot, dincolo chiar și de raiul tău mort și îmbibat în vinovăție de strămoși. Dar îngerii, mai muritori decât mi-i aminteam, au căzut de mult din cer și și-au ars aripile în speranța salvării tale. Tatăl lor.

         Îi văd în fiecare zi, dar nu-i salut, glasurile, pe care cândva le visam în mijlocul nopții într-o iluzorie rugăciune pentru fericire, le-au pierit și omenirea noastră odată cu ele.

         Cânt tristețea în trei dialecte diferite și tot n-o pot cuprinde. Port sângele în vene și el nu vrea să curgă, mi-am umplut ființa cu primăvară, ca să o salvez. Sunt o Jeanny care nu-și găsește moartea în mijlocul străzii, iar Falco al meu a uitat cum să înnebunească pentru mine.

         O simfonie atât de surdă în noaptea în care mi-am găsit chemarea, dar n-am vrut să o urmez. Încurcate și crude ți-s căile prin care ai ales să mă omori, Doamne! Mi-am pus pământ în vene și tu te-ai distrat luându-mi-l. M-ai aruncat în trei zări nepământene și ai așteptat să mă reîntregesc, dar a durut prea tare. Apoi ai zâmbit și mi-ai dat mareea, doar ca să mă amăgești.