Jurnal postapocaliptic

pastel

       Și mi-ai pictat cerul în pasteluri, ca să mă faci să înghit în sec. Și mi-ai colorat lumea în negru pastelat ca să-mi dau inima pe un strop de culoare. Și mi-ai pictat degetele în gri, ca să nu mă mai pot atinge. Ș-ai îndrăznit să numești asta viață, când latina ți se scurgea printre degete ca cerneala fierbinte. Ai crezut că nu-mi dau seama.

     Și am alergat împreună, soare, prin spini după fericire, îți mai amintești? Când ne-am întins pe iarbă și ne-am uitat la lună? Mi-ai povestit cât de mult o iubești. Apoi stelele s-au stins, căci începuse sfârșitul. Zi-mi te rog că-ți mai amintești de trandafirii pe care i-am cules, vântule.

      Mi-am smuls venele de sub piele ca să nu-mi mai simt sângele și m-am peticit singură cu amintiri care nu-s ale mele. Mi-am pus mintea în pământ, lângă micul meu cimitir de cuie ruginite și nu mi-am mai adus aminte de ea. Fugi, copile, îmi striga marea! Fugi, iluzie de visuri moarte, fugi!

      Și încă ard haotic, râzând paranoic în mijlocul ploii. Dar nu mai simt focul, parcă a dispărut, deși e acolo. Doamne, îți mai amintești rugăciunile pentru tine? Ce mai fac îngerii? Unde e raiul? De ce nu zbor?

      Dulce pseudo-ardere, ai să mă omori până la urmă, nu-i așa? Caut aerul și nu-l găsesc, dar nu mor, nu încă, și-mi tremură inima în piept încercând să scape, dar tu nu o mai vezi. Ziceai odată, acum bune eternități, că bate mai tare ca ploaia unui uragan peste lume, azi se oprește. Să recunoaștem, suflete, sunt o amintire uitată și nu știu cui aparțin.

      Și-apoi am realizat, sunt raiul. Rai și iad, cerească și pământ, ard și nu mor. Asta-i explicația, nu-i așa? Îmi am originile în Eden, dar tu, Doamne, nu vrei să recunoști, m-ai trimis la moarte și m-ai uitat aici. Și acum, raiul arde, iar tu te frângi odată cu el. M-am oprit din respirat. Iluzie naivă!

       Bună, dragă lună, știi că îmi plăcea să cânt sub lumina ta?