Jurnal postapocaliptic

moarte

       Gându-mi părăsește capul după o ultimă alinare insuficientă și mă abandonează undeva la capătul pădurii. Și plutind în derivă, undeva pe fundul mării, încă mă întreb ce sunt. Corpul? Capul? Inima? Sălășluiesc în lume sau mă prăbușesc în abis, undeva între dimensiunile ființei mele?

       Și zboară, zboară, zboară. Zboară spre cer, spre pământ, spre vulcani și dureri. Nu știu ce zboară, dacă are aripi, dacă suflă vântul spre îngeri. Nu știu care parte din mine nu s-a scufundat încă. Dar știu că plutește, ca un anumit fluture muribund care abia a descoperit zborul spre soare.

        Fluturele a ars.

       O plăcere atroce față de moarte se naște în mine, dar cred că a fost acolo mereu. Zborul mi-e dureros, respirația mă sugrumă și mareea încetează să mai provoace dureri de inimă.

       Și știu că voi fierbe în fiecare otravă la care te poți gândi până ce ultima celulă moartă se va transforma în pulbere de toate visurile pe care le-am avut. Voiam să-i spun poezii soarelui, vântule, voiam să mă ierți, voiam să cânt la vioară contra mării, până ce avea să mă înghită de tot. Voiam să fiu o balerină, să dansez un vals ritmat și să-mi culc capul pe pieptul lui Dumnezeu, undeva lipsit de lume și pământ, undeva unde el chiar ne iubește, soare.

        Soare, soare, soare, mai cântă-mi o ultimă dată despre primăvara, promit că acum am să fiu atentă. Și promit, că în infinitatea care mi se sfârșește, nu te voi uita, sau iubi, sau urî, ci te voi ține minte soare. De durere și de ardere.

        Dă foc mării lună, arde-o. Te rog, împarte timpul în mai multe, fă-l o iluzie și arde-l, arde-l, arde-l, căci mă doare prezența lui. Apoi aruncă-te în mare după mine lună, nu mă lăsa singură alte sute de eternități. Cântă-mă.

           Promit să ard mai încet pentru tine, dar curmă-mi suferința, cerule.