Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Am împăturit coala de hârtie, sâcâită că o adusesem cu mine. Îmi era de ajuns locul în care mergeam – infernul la care mă întorceam – nu aveam nevoie de şi mai multe orori care să mă însoţească pe parcursul călătoriei.
Era o poezie pe care bunicul mi-o spunea deseori în copilărie, o mâzgălisem pe o hârtie atunci când fusesem suficient de mare să învăț să scriu, dar uitasem de ea în toţi anii ăştia. Soarta aranjase astfel încât să o găsesc tocmai seara trecută, în timp ce îmi făceam bagajul să mă întorc acasă.
Să îmi îngrop cea mai bună prietenă.
Am analizat subtil şi sistematic fiecare persoană din avion, cei care erau în raza mea vizuală. Devenise un defect profesional, probabil, ultimii doi ani de studiu şi analiză comportamentală îşi lăsaseră amprenta. Totuşi, trebuia să îmi amintesc că nu eram mereu înconjurată de criminali. Nu mai eram în California, studiind Psihologia Criminalistică, ci mă apropiam de Stowe, un mic oraş din Vermont, care era deosebit de iubit de turişti. Optzeci la sută dintre oamenii din avion erau vizitatori, era uşor să îi recunosc, entuziasmul din privire, curiozitatea, felul în care se mişcau de nerăbdare, privirile dese prin hublou: semne simple care indicau începerea vacanţei. Şi mai erau cei ca mine, obligaţi să se întoarcă acasă sau călătorind pur şi simplu din motive de afaceri, aura celor ca mine era deosebit de întunecată și mohorâtă, eram ca niște grinchi ce urau natura.
Pilotul a anunţat că urma să aterizăm în curând, mi-am scuturat capul şi am îndesat poezia într-unul dintre buzunarele gecii. Îi promisesem mamei că voi lăsa „cariera" în California, că nu voi deveni profiler aici.
Îmi va fi greu să fac asta. Îmi va fi greu să nu analizez, să nu studiez fiecare chip, să nu pun la îndoială ancheta care se făcuse în urma morţii ei şi să nu cercetez cu atenţie fiecare persoană care îmi va ieşi în cale, pentru că încă nu puteam să accept adevărul, încă nu mă obişnuisem cu ideea că Luiza... nu mai era.
Turiştii din avionul acesta habar nu aveau încotro se îndreptau, habar nu aveau câte secrete întunecate ascundea acest mic oraş înconjurat de munţi.
Era cea mai urâtă perioadă a anului, mi-am amintit asta abia după aterizare. Nici iarnă, dar încă nici primăvară. Tranziţia între cele două, adică „anotimpul mocirlei" cum îmi plăcea mie să îi spun. Care erau şansele să mă întorc fix în cele mai urâte săptămâni din an? Chiar dacă exista un anotimp pe care îl uram chiar şi mai tare.
