8. Nerăbdarea Eroului
KIARA
Conştientul refulează dorinţe, în special cele cu conţinut sexual şi agresiv. Sexualitatea refulată şi actele inconştiente de violenţă sunt deseori sursa nevrozelor.
De aici pleca una dintre principalele teorii ale psihanalizei.
Conceptul neurochimic al nevrozelor se baza pe teoria lui H. Selye despre stres, îndeosebi cel emotiv, determinând nevroza drept model de stres emoțional cronic. Nevroza ataca în mod special sistemul vegetativ, endocrin şi emotiv, cel din urmă fiind una dintre principalele surse care duceau la crearea ucigaşilor.
Psihopaţi, sociopaţi, chiar şi cei mai sadici dintre criminali aveau deseori emoţiile drept declanşator.
Lipsa afecţiunii crea monştri.
Fie că era vorba de propria lor afecţiune sau cea pe care ar fi trebuit să o primească de la cei din jur.
Era foarte greu şi, din nou, deloc profesional să îi fac lui Dameon o analiză astfel, dar având în vedere că dispăruse din nou, era destul de greu să fiu profesionistă în cazul acesta – cât de profesionistă mi se permitea, având în vedere că nu îmi obţinusem încă nici diploma de licenţă – dar nu aveam de gând să mă dau bătută atât de repede. Bâjbâiam orbeşte prin întunericul din mintea unui violator pe care îl consideram şi criminal. Acumulasem destule informaţii în ultimii doi ani pentru a-i face un profil psihologic cât de cât decent, dar îmi lipseau prea multe bucăţi din viaţa lui, care să se unească pentru a-mi oferi informaţii cheie.
Mi-am ridicat ochelarii şi mi-am frecat puntea nasului, apoi am împins laptopul pe birou.
Când simţi că te împotmoleşti prea tare în mintea unui criminal, întoarce-te la bază. Cei mai răi dintre ei au rădăcinile adânc înfipte în trecut.
Nu doar că îmi aminteam perfect cuvintele unuia dintre profesorii mei de criminologie, dar le scrisesem pe un sticker şi îl aveam lipit de laptop. Să mă motiveze şi să îmi dea de înţeles că, atunci când nu găseam un răspuns, însemna că nu săpam suficient de adânc.
Iar asta era problema pe care o aveam în prezent cu Dameon. În ciuda faptului că îl cunoşteam din copilărie, trecutul lui era frustrant de incert pentru mine, ştiam doar ceea ce discutau alţii, genul de bârfe pe care una ca Rena mi le putea servi din belşug, dar nu asta aveam nevoie pentru a ajunge la adevăr.
M-am ridicat de la vechiul meu birou şi mi-am luat paltonul de pe spătar, apoi am ieşit din cameră. Mama pregătea ceva în bucătărie, astăzi nu avusesem niciuna chef de ieşit din casă, mai ales după ce ultimele două zile fuseseră extrem de mohorâte. Chiar şi acum părea să înceapă o furtună, dar eram hotărâtă să îmi urmez planul, să aflu răspunsuri serioase.
— Unde pleci? A strigat mama când am trecut pe lângă bucătărie. Făcea clătite cu sirop de arțar. Veșnicul nostru mic dejun. Crescusem cu ele, ca toți copiii din Stowe, dar nu mă simțeam prea nostalgică în ultima perioadă.
— Mă întâlnesc cu cineva, o să mă întorc în o oră, maxim două. Nu am mai aşteptat un răspuns, am ieşit din casă şi mi-am tras gluga pe cap, apoi m-am zbârlit, întrebându-mă oare cât noroi putea să se mai creeze până când Stowe avea să devină oficial o mlaştină. Cu toate astea, preferam perioada aceasta a anului, preferam mocirla în locul frunzelor acelea blestemate şi arămii ce acopereau totul pe timpul toamnei. Motivele mele erau prea evidente pentru a-mi căuta explicaţii logice la asta.
