14. Trezirea Lui Asmodeus
DAMEON
M-am apropiat de ea ca de un animal hăituit, deşi eu eram mai speriat decât ea. Îmi era groază să nu cedeze psihic atât de tare, încât să nu o mai pot niciodată recupera. Când am atins-o, mi-am dat seama că abia se mai ţinea pe picioare, nu era în stare să meargă singură.
Nu am forţat-o, doar am întins braţele spre ea şi i-am oferit şansa să aleagă, a privit spre partea întunecată a tunelului şi s-a cutremurat din nou. Ştia că nu eram eu răul de aici, îşi dăduse seama de asta în cele din urmă.
Vocile fuseseră reduse la tăcere după ce Kiara rupsese legătura cu Agamonul.
Nu voia să o ating, cu atât mai puţin să o ţin în braţe, dar atunci când a încercat să facă singură un pas, s-a clătinat şi am prins-o la timp.
— Nu te voi mai răni niciodată. Îţi jur, iubito. Lasă-mă să te ajut.
Şi m-a lăsat. Bulversată şi la un prag de colaps, dar m-a lăsat să o ridic în braţe. Toate celelalte senzaţii blestemate mi le-am blocat cu ferocitate în colţul minţii.
— De ce îmi spui aşa? Abia a şoptit, cu glasul răguşit. Tremura la pieptul meu, dar nu de frig, ci din cauza febrei. Probabil începea să delireze. Am profitat de asta ca să pot vorbi cu ea aşa cum îmi dorisem atâta amar de vreme.
— Pentru că asta eşti. Singura fiinţă de pe lume, pe care o iubesc.
S-a uitat la mine cu o expresie adorabilă, ca o fetiţă ce nu înţelegea ce pălăvrăgea un adult senil.
Voiam să o sărut! Drace, cât voiam să o sărut, dar m-am concentrat doar pe drumul spre ieşire, în niciun caz spre corpul ei, ce îmi ardea în braţe. Gol.
Am ridicat Agamonul şi m-am asigurat că era din nou adormit, apoi am ieşit cu Kiara din peşteră. Când am îndrăznit să privesc din nou spre ea, avea ochii închişi, dar tremura tot mai tare. Temperatura ei corporală scăzuse, nu mai clocotea precum o creatură supranaturală, dar tot avea peste 42 de grade, ceea ce nu era bine deloc.
— Kiara, rămâi cu mine. Nu ceda acum. Am zguduit-o uşor şi am mărit pasul. În asemenea momente, îmi uram corpul uman şi cât de neputincios eram în forma asta, cum mă dezechilibram pe stânci şi nu reuşeam să fug cât de repede îmi doream. În cealaltă formă, aş fi coborât de pe muntele ăsta în câteva secunde, dar nu puteam să mă transform din nou şi să o car pe Kiara în acelaşi timp. Binecuvântare şi blestem, asta eram.
A gemut la pieptul meu şi şi-a înfipt unghiile în pielea mea.
— Nu face asta, Dam, te implor.
M-a lovit direct în inima blestemată ce acum bătea degeaba. Vocea ei, tremuratul, cuvintele... erau acelaşi din acea zi. Halucina, iar ce îi spusesem mai devreme în peşteră îi adusese din nou acele amintiri nenorocite.
— Nu o să mai fac niciodată asta, iubito. Deschide ochii şi uită-te la mine, te rog. Am zguduit-o uşor şi am strâns-o mai tare în braţe, dar nu am reuşit să o trezesc. Atunci am început să alerg de-a binelea, cât mă ţinea forma asta, am coborât prin pădure, ocolind dezastrul pe care îl creasem mai devreme. Focul nu se înteţise, trunchiurile pocniseră ca nişte explozii, dar reuşisem să opresc tornada de foc ce ar fi ars din adâncuri întreaga pădure. Urma să mă ocup mâine de asta, momentan eram disperat să o răcesc pe Kiara. Am alergat cu ea spre pârâul ce cobora de pe munte şi am coborât-o din braţele mele. Apa nu era suficient de adâncă să îi pot scufunda tot trupul, dar i-am băgat picioarele şi asta a ajutat. A tremurat spasmatic şi a început să îmi plângă la piept, rupându-mă în zeci de milioane de bucăţi.
