10. Suferința Monstrului
ÎN URMĂ CU CINCI ANI
KIARA
— Trebuie să fim acolo pentru el, Kiara. Are nevoie de prieteni.
Când nu i-am răspuns şi nici nu am privit-o, mama s-a întins spre telecomandă şi mi-a oprit televizorul. Asta m-a enervant instantaneu.
— Nu o să intri din nou în stadiul ăla, Kiara.
Nervozitatea ei m-a înflăcărat şi pe mine, am sărit imediat din pat, cu furia mocnindu-mi în vene.
— În stadiul ăla? Adică o mută căreia i-a murit tatăl?
Şi-a împreunat palmele sub bărbie, împăciuitoare. Nu puteam să o judec pentru lipsa ei de calm din ultimul timp. Îi murise soţul şi rămăsese singură cu un copil ce o luase razna şi amuţise.
— Iar lui i-au murit ambii părinţii. Ştii foarte bine prin ce trece, de ce nu vrei să îi fi alături?
— Pentru că...
Buzele mi s-au sudat şi răbufnirea mi-a făcut pieptul să doară.
Pentru că nenorocitul m-a violat.
Voiam să urlu, să o spun în gura mare, să văd atunci dacă mai voia să mă ducă la înmormântarea părinţilor lui.
Nu m-ar fi ajutat cu nimic pe mine, doar ar fi distrus-o și mai tare pe mama.
Am auzit paşii pe scări şi ne-am oprit amândouă. Luiza a apărut în uşă, nu era nici ea îmbrăcată în doliu, avea un pulover roz şi blugi galbeni. Venise pentru că ştiuse exact ce avea să urmeze.
— Doamnăă Chase, lăsaţi-mă pe mine să vorbesc cu ea.
Mama a respirat obosită şi a încuviinţat în cele din urmă.
— Te rog convinge-o şi veniţi amândouă. Nici nu vreau să mă gândesc ce e în sufletul acelui băiat, are nevoie de prietenii lui.
Mama îl cocoloşea pe Dameon ca pe un biet suflet chinuit. Nici nu aducea în discuţie faptul că efectiv dispăruse în ultima lună, nu mai dăduse deloc pe la liceu şi, la câteva zile după întoarcerea sa în oraş, casa părinţilor lui arsese din temelii.
Se concentra orbeşte să facă bine tuturor, o ajuta asta să îşi depăşească propriile dureri şi nu îşi dădea seama că le oferea ajutor unor monştri.
Luiza a închis uşa în urma ei şi a venit spre mine. M-a tras în braţele ei fără alte cuvinte.
— Nu trebuie să faci asta, nici nu te mai gândi, o conving eu pe mama ta să te lase în pace.
Am strâns-o la rândul meu şi lacrimile mi-au înţepat ochii. Le uram, uram absolut tot ce ţinea de mine, de corpul meu, de mizeria pe care o simţeam în fiecare zi. Mă convinsesem în cele din urmă să vorbesc din nou, dar nu mă ajutase asta cu nimic, nu mă simţeam mai vindecată.
Tăcerea îmi oferise o senzație de pace, o liniște specială. Refuzând să vorbesc, să ascult, să mă concentrez pe ce exista în jurul meu, îmi creasem o lume unde nu exista nimic. Iar acel nimic fusese atât de binecuvântat pentru o perioadă scurtă de timp.
— O să mă bată la cap luni de zile dacă nu merg.
— Atunci spune-i adevărul.
M-a prins de umeri şi s-a tras înapoi să mă privească, mi-aş fi dorit să am măcar un strop din puterea pe care o vedeam în ochii ei. Ea s-ar fi descurcat mult mai bine cu acest coşmar, probabil l-ar fi aruncat pe Dameon în puşcărie până acum.
