7. Un Déjà Vu Înfiorător
PREZENT
KIARA
Am deschis ochii şi am privit tavanul fostei mele camere. Vântul puternic de afară făcea crengile să se agite în faţa ferestrei, umbrele pe care le crea erau sinistre, dar şi cumva calmante, pentru că reprezentau o parte din trecutul meu ce durea, dar de care îmi fusese şi dor. Acele crengi erau ale stejarului pe care îl plantasem cu tata, când aveam patru ani.
Prezenţa lui în viaţa mea readusese amintiri pe care nu putusem niciodată să le uit, dar reuşisem să le rezist în ultimii doi ani. Fuseseră zile sau poate chiar săptămâni în care reuşisem să fiu cu adevărat fericită, uşurată că scăpasem, convinsă că nu aveam să îl mai văd pe Dameon Wrath vreodată.
Un monstru rămas în viaţă se întorcea întotdeauna. Tocmai din cauza asta acum eram hotărâtă să îl distrug definitiv.
Rugăciunea nu îmi fusese ascultată atunci, deschisesem ochii. Îi deschisesem atunci şi în fiecare dimineaţă după acea zi, nu mi se permisese libertatea morţii.
Măcar de ar fi fost violul cel mai oribil lucru din acea zi...
M-am ridicat din pat şi mi-am trecut degetele prin păr. Draperia era trasă şi venea suficientă lumină de afară, m-am îndreptat spre fereastră şi am privit imaginea impresionantă a munţilor. Mi-am frecat braţele goale şi amintirile s-au aşezat din nou sistematic, readucând cu ele durerea agonizantă.
Dameon mă cărase de acolo, inconştientă. Când mă trezisem, eram lângă motocicleta lui, cu colanţii ridicaţi şi acoperită de geaca lui. Îmi curăţase sângele, nu îl mai aveam pe umeri şi pe gât, nici în ziua de azi nu voiam să îmi imaginez cum mă curăţase în zona intimă, pentru că nu mai găsisem niciun strop de sânge când mă dezbrăcasem.
Fusese îngrozit de ce făcuse, mai speriat şi turbat decât îl văzusem vreodată, îşi dorise să mă ducă la spital şi bălmăjise încontinuu implorări şi scuze pe care nu le auzisem cu adevărat, apoi fugisem de lângă el cât mă ţinuseră picioarele.
Venisem acasă, iar aici îl găsisem pe tata prăbuşit pe podeaua din sufragerie, fără suflare. Mama fusese la serviciu în acea zi, iar el rămăsese singur să se odihnească, problemele cardiace se agravaseră în acea perioadă şi inima tatei cedase brusc, mult prea repede că el să reuşească să ceară ajutor. După autopsie ne spuseseră că făcuse infarct şi murise cu vreo două ore înainte să ajung eu acasă. Nu îmi murise în braţe, dar nu aveam să uit niciodată momentul în care mă prăbuşisem în genunchi, lângă el, îi luasem capul în poală şi urlasem cât mă ţinuseră plămânii. Atunci apăruse Dameon şi tot el fusese cel care mă ridicase în picioare, care sunase la ambulanţă şi reuşise să mă menţină stabilă în acele minute, pentru că mă simţisem atât de aproape de nebunie, încât amintirea era înfiorătoare chiar şi cinci ani mai târziu.
Şocul produs de moartea tatei mă făcuse să uit ce se întâmplase pe munte, mă făcuse să uit de toate durerile şi ruşinea îngrozitoare, apoi, pur şi simplu nu mai avusesem puterea să o spun, nu putusem să o distrug pe mama şi mai tare. Nu m-ar mai fi ajutat cu nimic, nici măcar dacă mai reuşeam să dovedesc că Dameon mă violase. Îmi spusese atunci că nu avea să nege, încercase să mă ducă chiar el la poliţie, îmi aminteam chiar şi acum vinovăţia aceea oribilă de pe chipul lui, dar nu avusesem putere să mai spun cuiva. Să mai deschid gura în vreun fel, pentru că primul semn al nebuniei ce urmase fusese tăcerea mea. Timp de trei săptămâni nu mai scosesem niciun cuvânt, mă închisesem în camera mea, iar mama şi Luiza fuseseră singurele care intraseră. Urmaseră apoi şedinţe lungi de terapie, în care vorbisem doar despre tata, dar secretul violului îl păstrasem pentru mine.
