malicious | seria Madness (part. I)

Capitolul opt

Întotdeauna mi-a plăcut să iau decizii. Pentru mulți oameni, decizia poate fi prea dificilă. Deciziile au provocat conflicte. Cele care au apărut în noi și l-au făcut pe om să se certe cu sine.

Pentru mine, a fost ceva cathartic în a decide. Mi-a plăcut să fac alegeri pentru că m-a făcut să realizez că dețin controlul asupra vieții mele. Numai eu puteam decide și doar eu trebuia să înfrunt consecințele alegerilor mele. Numai eu trebuia să plâng sau să mă bucur de acestea.

Și a funcționat până când a trebuit să mă hotărăsc asupra unor probleme serioase și cu adevărat dificile. Pe măsură ce miza continua să crească, a lua decizii nu a mai fost purificator, ci otrăvitor. Așa a fost de data aceasta. Totul a mers ca o reacție în lanț. Odată ce am luat acea nenorocită de decizie, restul s-a prăbușit de la sine.

- Asta e tot? a întrebat casierița în timp ce îmi punea cumpărăturile într-o pungă de hârtie

- Da. am răspuns eu, scoțându-mi portofelul din poșetă

- Douăzeci și doi de dolari și nouăzeci și cinci de cenți.

I-am înmânat femeii banii și mi-am luat rămas bun, luând cumpărăturile.

Am ieșit din magazin și m-am înjurat în gând pentru că nu am ales să vin cu mașina. Afară era deja întuneric, după ce toate ceasurile arătau zece seara. Mi-am încrețit nasul la ploaia blândă care, din păcate pentru mine, începuse să cadă. Oftând, mi-am tras gluga hanoracului maro peste cap și am traversat parcarea.

La ora asta, mai ales într-o duminică, în suburbii nu era multă lume. Toată lumea se pregătea de muncă sau de școală, iar străzile erau aproape goale.

M-am oprit pe trotuar și mi-am scos telefonul și căștile. După cinci minute de dezlegare a acelui rahat care trebuia să se încurce mereu, am ajuns în sfârșit să aud una dintre melodiile mele preferate. Am hoinărit pe străzi și m-am îndreptat înspre casă.

De bunăvoie sau nu, mintea mi-a revenit cu fulgerare în noaptea anterioară, când s-au întâmplat atât de multe lucruri ciudate încât m-am întrebat dacă nu cumva a fost un vis. Nu m-am gândit niciodată că Ward mă va ajuta în vreun fel. Poate că nu a făcut-o pentru mine și din bunătatea inimii lui, dar el a fost motivul pentru care am ajuns acasă. Și deși eram o cățea ingrată, puteam aprecia un astfel de gest. Chiar și de la un maniac. La urma urmei, nu uitasem că a intrat în casa mea și că, văzându-l, m-a făcut să mă simt în pericol.

Deodată, am auzit o bubuitură puternică, chiar mai tare decât cântecul care îmi răsună în urechi. Îngrozită, m-am înfiorat. Respirând repede, mi-am întors capul spre tribunalul pe lângă care treceam. De acolo a venit acest zgomot teribil. A trebuit să mă aplec puțin pentru că copacii îmi blocau vederea.

Privirea mea s-a rătăcit spre parcarea mare, unde erau niște oameni. Nu i-am putut vedea clar pentru că întunericul făcea dificil să se vadă detaliile, iar străinii erau îmbrăcați în haine închise la culoare. Am numărat cinci persoane. Stăteau în jurul unui Audi drăguț și probabil exorbitant de scump. M-am încruntat, vocea mi s-a prins în gât când, deodată, unul dintre ei a ridicat o rangă lungă de la pământ. Nici nu am avut timp să clipesc când ea s-a balansat brusc și a lovit geamul lateral al mașinii. Sticla s-a spart în milioane de bucăți minuscule care s-au împrăștiat în jur. Mi-am așezat mâna la gură pentru a înăbuși țipătul ce era pregătit să îmi părăsească gâtul.

Necunoscuții loveau pe rând mașina scumpă cu ranga și bâte de baseball ce păreau a fi fabricate dintr-un material puternic. Îi priveam în letargie, întrebându-mă dacă îmi imaginez totul. Dar când și parbrizul s-a spulberat în bucăți, instinctul meu de auto-conservare a început din nou.