malicious | seria Madness (part. I)

Capitolul douăzeci și trei

Răposatul meu bunic a avut întotdeauna motto-ul său de viață personal. Uneori trebuie să simțim ceva pentru a înțelege. La început nu am înțeles sensul acelei propoziții. La urma urmei, nu trebuia să fii un geniu pentru a înțelege, de exemplu, lucruri simple. Cu toate acestea, cu cât îmbătrâneam, cu atât sensul acestui citat căpăta contur. Până la urmă, nimic nu ne stimulează așa cum o face experiența. Indiferent de domeniu. Ai putea să studiezi manuale, să citești recenzii, să urmărești evenimente, dar nimic nu se compară cu a experimenta ceva pentru tine. Viața ne-a modelat încă de când eram mici. Toate suișurile și coborâșurile au fost cu un motiv. Pentru că am putea înțelege cu adevărat ceva doar atunci când am simțit-o pe propria piele.

Am clătinat amuzată din cap, când Kane se învârtea din nou, făcându-mi stomacul să se învârtă și el. M-am ținut de părțile metalice ale căruciorului, închizând ochii.

- Stop! am strigat în cele din urmă, dar el nu m-a ascultat, apoi mi-am îndepărtat șuvițele de pe față cu mâinile mele reci. Ei, am de gând să vomit acum! m-am plâns sincer, pentru că cu fiecare întorsătură organele mele interne se răzvrăteau din ce în ce mai mult

Mă săturasem, pentru că în acele zece minute de a fi legănată de Kane într-un cărucior, simțeam că am alergat un maraton. Am încercat să-mi controlez bătăile rapide ale inimii.

- Nu fi timidă, Campbell. a răspuns el cu un zumzet scăzut

Mi-am dat ochii peste cap, dar am fost încântată să văd că băiatul a început să încetinească. Capul mi se învârtea, dar încă aveam un zâmbet pe buze. Ne-am oprit în sfârșit pe loc. Mi-am ridicat privirea spre Ward, care respira greu. S-a uitat în jos la mine cu o sprânceană ridicată, sprijinit de mânerul căruciorului. M-am uitat în ochii lui strălucitori.

- Mă faci să mă simt rău și amețită. am murmurat, frecându-mi tâmplele dureroase

- Nici măcar nu am băut încă ceva. oftă el

Am vrut să izbucnesc în râs pentru că era atât de stupid. M-am oprit în ultimul moment.

- A trebuit să învârți rahatul ăsta astfel? am întrebat

- Îmi doream să vomiți. a răspuns el degajat, ridicând din umeri. Data viitoare va funcționa.

- Nu va mai exista data viitoare. i-am răspuns

- Sigur.

Chiar dacă eram încă amețită, încet-încet am început să revin la realitate. Eram vag conștientă de ceea ce făcusem și că greșeala noastră era scandaloasă. Dar nu am vrut să înțeleg încă. Pentru o clipă, mi-am dorit să trăiesc în ignoranță.

-Îți vei dori să facem asta din nou. murmură el cu vocea răgușită

Acea propoziție mi-a făcut inima să se strângă. Ca un ecou de departe, mi-a venit în minte o amintire din cealaltă conversație a noastră, în care a susținut și că eu voi fi persoana care va implora pentru... niște rahaturi. Dar a fost o prostie pentru că știam că nu se va întâmpla niciodată.

În același timp, ne-am întors către Dakota și Cyrus, care tocmai se apropiau de noi. Băiatul a împins repede căruciorul, în timp ce blonda râdea, legănându-și picioarele. Ea s-a uitat la mine și ceva în mine s-a cutremurat. Mi-a plăcut să o văd fericită. S-au oprit lângă noi.

- Ce vom face cu ele? întrebă Cyrus gâfâind, arătând spre cărucioare în timp ce-și ținea răsuflarea. Distracția este distracție, dar acum trebuie să le ducem înapoi.

Atât Kane, cât și Cyrus erau într-o formă foarte bună, dar dintre cei doi, Kane era într-o formă și mai bună. Tot ce avea era respirația rapidă și urechile ușor înroșite.