malicious | seria Madness (part. I)

Capitolul șaisprezece

Dacă cineva mi-ar fi propus vreodată să elimin o persoană din lume fără nici o consecință, răspunsul meu ar fi simplu. Acea persoană ar fi Kane Oliver Ward. Dacă această persoană mi-ar cere să dau un motiv, nu mi-ar fi greu. Aș vrea să îl elimin pentru că era un prost. Și avea niște idei stupide.

Pana noastră de curent a durat doar câteva secunde, dar mie mi s-a părut ore. De îndată ce ne-am dat seama ce se întâmplă, am fugit aproape simultan. Am sărit din apă. Am urcat pe scară, iar Kane s-a tras eficient în sus și a pășit pe lespezile de piatră de la mal. Corpul îmi tremura, dar mă mișcam mai eficient ca niciodată. După câteva secunde, cam amorțită, am stat pe propriile picioare, privind casa luminată. Zgomotul trebuie să fi trezit tot cartierul.

- Oprește-te acum! strigă bărbatul gras care a fugit pe ușa terasă în halat

Avea vreo cincizeci de ani și o mustață mare care îi acoperea jumătate din față.

- Chem poliția! Oprește-te sau trag! am văzut în mâinile lui un gol mare de vânt, fluturând-o haotic. Am o armă. Nu mi-e frică să o folosesc!

M-am uitat îngrozită la Ward, care se uita la bărbatul care se poticnește cu o față impasibilă. Singurul semn că era în viață era că brațele lui se ridicau și coborau când respira. Pe nas și pe bărbie îi picura apă, iar genele ude păreau chiar mai lungi decât de obicei.

- Și acum ce? am strigat

Eram la un pas să îmi pierd cunoștința.

- Sper că poți alerga repede.

Înainte de a putea spune măcar un cuvânt, Kane, ca un sprinter profesionist, a alergat prin grădină în același mod în care venisem noi acolo. Înțepenirea mea a fost doar temporară. M-am repezit după el. Nu m-a deranjat că eram toată udă și hainele mele erau grele. Mi s-a părut că am ceva viteză în plus, pentru că sub influența adrenalinei, picioarele mele se mișcau ca niciodată. Ne-am rătăcit orbește printre tufișuri și am călcat în picioare tot ce am întâlnit în drum. Silueta lui Ward era încă în fața mea, deschizându-mi calea. Nu îmi păsa că alergam precum o criminală. Am vrut doar să fiu cât mai departe posibil de acel loc.

Am ajuns în sfârșit la gard. Inima îmi bătea cu putere printre coaste, bătea cu un ritm alarmant de rapid. Tremuram de frică, iar picioarele mele refuzau încet să mă asculte. Erau moi ca bumbacul. Am simțit că nu mai era sânge în vene, ci doar adrenalină. În depărtare, cineva încă țipa, iar alarma trimitea semnale urâte creierului meu. S-au aprins mai multe lumini în conac. Eram perfect vizibili.

Am ajuns la gard. A fost incredibil cât de eficient am lucrat. Fără un cuvânt, Kane și-a strâns mâinile ca să mă pot sprijini de ele și să ajung mai repede de cealaltă parte, ceea ce am făcut. Când am sărit peste gard, el mă urmase. Am aruncat amândoi o ultimă privire la proprietate, apoi unul la altul, apoi am fugit la mașină, care se afla la câțiva zeci de metri distanță.

Am intrat în cel mai scurt timp. Băiatul a pornit motorul și a plecat în liniște fără să aprindă luminile. Am verificat iar și iar pentru a mă asigura că nu avem vreun urmăritor. Din fericire, drumul a rămas gol. Auzeam respirațiile noastre rapide amestecându-se cu vuietul moale al motorului. Abia când am părăsit cartierul blestemat, am tras adânc aer în piept.

- Nimeni nu e acasă, nu?! am țipat, simțind fiecare mușchi pulsând în corp

Băiatul și-a rotit ochii peste cap, cotind pe alee și abia apoi a aprins farurile.

- Totuși, m-am înșelat. el a ridicat din umeri, tonul lui spunând că nu înțelege de ce sunt atât de supărată. Nu s-a întâmplat nimic.

M-am întors pe scaunul ud să îl înfrunt. Furia a năvălit în mine.