Capitolul douăzeci și unu

250 21 0
                                    

M-am uitat la băiatul din fața mea cu ochii larg deschiși. Datorită luminii de la felinarul din apropiere, am putut-o vedea bine. Am observat mici defecte pe care nu le-am observat înainte. Avea câteva mici cicatrici deasupra sprâncenei drepte. Sub ochiul stâng avea două alunițe minuscule, iar buza inferioară avea urmele unei mici tăieturi. În plus, avea și cicatrici pe tâmple, dar erau atât de invizibile încât a trebuit să privesc atent ca să le văd. Asta a fost ciudat. Micile imperfecțiuni, deși prin definiție ar trebui să fie desfigurate, i-au creat o armonie pe chip, astfel încât totul s-a amestecat într-un întreg perfect. Nu arătau ca niște greșeli pe pânză. Erau viziunea unui artist care era cu ani lumină înaintea timpului său.

Cuvintele lui Kane mi-au sunat în cap, deși nu puteam desluși ce trebuiau să reprezinte. Singura interpretare la care mă puteam gândi era prea absurdă chiar și în capul meu, darămite să o spun cu voce tare. Pentru o clipă, am sperat că glumește, dar ochii lui erau serioși. Am înghițit în sec, încercând să nu îmi las picioarele să tremure.

- Ce ai spus? am întrebat cu o voce răgușită, simțindu-mă al naibii de rău că sunt atât de aproape de el

- Ai auzit perfect, așa că nu te preface proastă. a răspuns el sec. Putem merge acum sau mai ai o problemă de rezolvat? întrebă el, făcând un semn din cap spre mașina lui

- Ți-am spus deja că nu merg nicăieri cu tine. am mârâit eu. Nu trebuie să te prefaci că ești un băiat bun pentru a te răscumpăra. am mormăit

Kane și-a dat ochii peste cap și în cele din urmă s-a îndepărtat de mine. Am respirat mai adânc. L-am privit cu atenție când deschidea ușa pasagerului, apoi mi-a făcut semn să intru.

- Nu mă prefac, e spre binele tău că ar trebui să intri. a răspuns el cu minimă emoție. Temperatura vorbirii lui a oscilat undeva în jurul lui zero. Dacă nu vrei să stai aici singură.

Cu un zâmbet fals care m-a făcut să vreau să vomit, s-a rezemat de ușa deschisă, sprijinindu-și bărbia pe antebraț. M-am gândit o clipă la cuvintele lui, apoi am decis că, după tot ce făcuse, chiar ar trebui să mă conducă acasă. Am pufnit pe sub răsuflare și am sărit în mașină. M-a urmărit tot timpul.

- Ești un nenorocit, dar sunt sigură că știi deja asta. am spus, apoi am urcat înăuntru

Nu l-am lăsat însă să închidă ușa, pentru că frustrarea care mă mănâncă era prea mare. Am smuls-o cu toată puterea și am trântit-o cu o bubuitură. Am putut simți privirea criminală a băiatului chiar și prin fereastră.

Nici nu m-am uitat la el. Câteva clipe mai târziu, el însuși a urcat înăuntru, în timp ce eu priveam priveliștile din afara ferestrei.

- Nu ești foarte drăguță. mârâi el, pornind motorul

- Atunci poate voi începe să te sufoc, nu? am întrebat sarcastic, încurcându-mi buzele în cel mai artificial zâmbet pe care l-am putut aduna

M-am uitat la el cu coada ochiului în timp ce clătina obosit din cap.

- Cât timp îmi vei aminti asta? oftă obosit

În același timp, a decolat și a ieșit cu mașina din parcare după un timp.

- Oamenii normali nu fac astfel de lucruri!

- Ești dramatică. spuse el degajat

Mi-am strâns maxilarul și m-am scufundat în scaun, expirând tare. Am stat o vreme în tăcere și apoi l-am privit cu ochi sceptici. Era concentrat pe drum și, în același timp, întregul său corp s-a relaxat, arăta mereu astfel în timp ce conducea.

malicious | seria Madness (part. I)Where stories live. Discover now