Don't Blame Me

Capitolul șaptesprezece

"I do not suffer from insanity. I enjoy every minute of it."

- Edgar Allen Poe

Trecuseră două săptămâni de când Beatrix fusese ucisă cu brutalitate, fiind distrusă cu cealaltă jumătate din sufletul meu care încă îmi oferea unde de umanitate. Prima murise cu bunicul, acum cealaltă a plecat odată cu mașina visurilor mele. Încă țineam doliu după iubita mea mașină. Și nu cred că va exista o zi de acum înainte fără să mă gândesc la ea măcar odată. Nu au mai existat șanse de salvare pentru ea. Daună era puțin spus. Era literal distrusă. Un cub roșu strivit. Atât a rămas dintr-o puicuță care m-a costat două sute de mii de dolari.

Am plâns în fiecare noapte.

Era mijlocul lui decembrie. Și deja North Carolina era acoperită de un strat subțire de zăpadă enervantă.

Timp de două săptămâni, m-am îndepărtat de toată lumea. Inclusiv de Darcy. Și m-am întors la vânzarea de droguri. În unele momente eram atât de vulnerabilă încât eram capabilă să le diger eu, pe toate. Dar trebuia să îmi mențin capul tare. Am venit pentru un scop aici și am deviat nițel de la drumul principal.

Darcy mă tot bate la cap și mă acuză din nou că mă comport ca Mady. Susținea cu tărie că Damon îmi făcuse ceva în vacanța de Ziua Recunoștinței. Și avea motive să creadă, pentru că nemernicul postase pe pagina lui de Instagram la poveste o poză cu mine. Fața mea nu era vizibilă, doar umărul acoperit de pulover și șuvițele blonde, iar în spate mașina lui. Nu am habar când făcuse poza și de ce o postase. Dar eram atât de obosită încât nu aveam de gând să îl confrunt în legătură cu asta. În plus, am ținut distanța de el încă din acea seară.

Și de toți ceilalți.

Am vrut să plec. Chiar am vrut. Doar că David m-a sfătuit să mai rămân. A înțeles că totul a evoluat și nu mai este o joacă, așa că a trimis doi oameni în Statele Unite, care actual locuiesc în Greensboro și investighează cine s-ar putea afla în spatele distrugerii lui Beatrix. Și m-a îndrumat de asemenea să continui să vând, lăsându-mi mie toți banii. Dar era imposibil să ajung la suma pe care o avusesem când am achiziționat-o pe Beatrix. Nu mai aveam parte de vânzări atât de mari.

Oricum, nici o mașină nu o va înlocui vreodată.

În curând, va începe vacanța de Crăciun și mă voi întoarce în Toronto la bunica mea. Eram nerăbdătoare să mă întorc acasă. Poate că acolo am să mă simt mai bine, cu toate că Beatrix nu va mai fi parcată pe alee.

Cel puțin, cu banii deja adunați voi reuși să îmi iau o rablă care să își miște în mod funcțional roțile. Era o nevoie urgentă de una.

Actual mă aflam la o petrecere într-un cămin al studenților, deghizată în Red Devil și vindeam. Astăzi, heroina a fost la putere. Am vândut cantități mari. La toate colțurile căminului se afla cineva care își încălzea praful într-o linguriță ca apoi să și-l injecteze în vene cu ajutorul unui ac. Arătau toți ca niște zombii. Și nici o față familiară nu se afla pe aici, semn că amicii mei nu frecventează astfel de petreceri. Dar cât timp aveam vânzării, nu mă deranja.

Un băiat apăruse în dreptul meu, părea de-a dreptul prăjit și cel mai probabil este la o doză depărtare de moarte. Dar puțin îmi păsa. Atâta timp cât va plăti, eram dispusă să îi vând. Am zâmbit sub masca roșie când îmi fluturase o bancnotă de cincizeci de dolari în față. I-am întins un plic și am luat banii. În spatele lui se formase o coadă. Și problema era că nu mai aveam decât vreo cinci plicuri de heroină în cantitate de două grame fiecare. Însă fetele au căutat MDMA. Și le-am oferit o pastilă în valoare de treizeci de dolari fiecare.