Memoria unei inimi

IV - Un vizitator surprinzător

  „Dacă binele are o cauză, nu mai e bine... dacă are un efect răsplată, nici atunci nu mai e bine. Binele e în afara înlănţuirii de cauze şi efect." Lev Nikolaevici Tolstoi  

***

După două zile de la precedenta vizită făcută viitoarei mămici, Ioan, cum era hotărât să afle motivul purtării ei stranii,  bătu la uşa apartamentului din sectorul cinci. Fusese întâmpinat de colega de apartament a Ioanei, în acelaşi mod grosolan, dar fără să-i pese prea mult de acest aspect, după ce ciocăni uşor la uşa unde ştia că se află cea pe care dorea să o vadă, intră şi o găsi pe aceasta aşezată în faţa uneia dintre maşinile de cusut, luptându-se să întoarcă pe faţă un palton ce tocmai fusese căptuşit de mâinile ei. Pentru o croitoreasă această operaţie este una destul de istovitoare, iar pentru Ioana, fiind o făptură atât de mică şi fiind şi însărcinată, părea o treabă care pentru finalizarea acesteia avea nevoie de toate resursele ei de energie. Ioan rămase în uşă şi o privi cum se istovea cu acel articol vestimentar şi cum ea nu întoarse capul spre uşă, pentru a vedea cine intrase, știind că trebuie să-şi facă simţită prezenţa, îi vorbi:

-Parcă medicul ţi-a recomandat odihnă, nu să te lupţi cu hainele acestea.

La auzul vocii lui, Ioana tresări şi se răsuci, pe scaunul pe care era aşezată, cu faţa spre el, având o înfăţişare plină de surprindere.

- Ah, tu erai?! întrebă ea mirată.

- Da, eu. Aşteptai pe altcineva?

- Pe una dintre clientele mele, însă, cred că nu va mai sosi pentru că a întârziat deja o jumătate de oră.

Ioan înaintă câţiva paşi, după ce îi zâmbi prieteneşte la explicaţia ei, își ascunse bretonul în spatele urechilor și îi spuse cu un glas blând şi plin de bunăvoinţă:

- N-ar trebui să te speteşti cu hainele alea, cred că ar fi bine să te gândeşti la copilul pe care îl aştepţi.

- Îţi mulţumesc sincer pentru grijile pe care mi le arăţi, dar situaţia în care mă aflu nu-mi permite să mă odihnesc prea mult. Tocmai pentru că mă gândesc la el şi la viitorul lui trebuie să continui să muncesc. Și cum lupta cu aceste haine este singurul lucru pe care ştiu să-l fac şi care îmi asigură traiul, mă văd nevoită să continui, îi oferi ea explicaţiile cu gratitudine faţă de îngrijorarea lui, iar după câteva clipe de tăcere în care Ioan o privi cu nişte ochi cercetători, ea îl întrebă: Iolanda a venit cu tine sau ai venit singur?

- Am venit singur. Te deranjează acest aspect, în vreun fel? o întrebă el manifestând o suspiciune destul de evidentă.

- Nu, îi răspunse Ioana cu un glas rezervat şi ferindu-şi iute privirea de ochii lui. Te-a rugat să-mi transmiţi sau să-mi aduci ceva?

- Nu, nu m-a rugat nici să-ţi aduc şi nici să-ţi transmit ceva anume. De ce? Consideri că ar trebui să mă însărcineze sora mea cu vreun mesaj pentru tine, pentru a-ţi putea face o vizită? continuă el cu acelaşi ton bănuitor.

- Nu, nicidecum aşa ceva, i-a spus ea, lăsându-şi din nou privirea timidă în jos, fapt ce trădă lipsa de sinceritate din răspunsul ei, iar pentru el era destul de evident că începea să aibă aceeaşi manifestare faţă de prezenţa sa acolo, ca şi rândul trecut.

- Ioana, mi se pare mie sau venirea mea aici, singur, nu îţi este tocmai pe plac?

Receptând acea întrebare, atât de directă a vizitatorului ei, îşi ridică ochii ei negri, plini de surprindere, spre el, dar doar pentru câteva secunde, deoarece cu o nouă aplecare şi mai rușinoasă a ochilor, puse capăt acelui contact vizual dintre ei, după care îi oferi un răspuns destul de ezitant: