Memoria unei inimi

XVII - O agonie s-a sfârșit, dar o alta abia a început

  „Libertatea absolută se câștigă prin dragoste. Căci doar dragostea îl eliberează pe om de natura sa." - Mircea Eliade     

***

Ioan încă se afla în camera fiului său, așezat pe același scaun, privind la cei doi cum se jucau împreună și cât de bine au ajuns să se înțeleagă într-un timp atât de scurt, lucru care nu-l mira deloc, dar a fost trezit din acea contemplare când i-a auzit vocea surorii lui prin casă, vorbind pesemne cu doamna Olga. Știind că trebuie să îi facă și ei cunoscută întreaga poveste a Ioanei, înainte să o vadă acolo, în casă, i-a lăsat singuri și s-a dus să o înștiințeze pe aceasta de situație.

Când a primit vestea, Iolanda nu s-a arătat prea bucuroasă, iar acest sentiment negativ s-a putut observa și în momentul în care a intrat, împreună cu fratele ei, în camera lui Junior și a revăzut-o pe Ioana după atâta timp.

- Zoe, vreau să ți-o prezint pe sora mea, Ioli, i-a zis Ioan când s-a apropiat de ea.

Aceasta s-a ridicat și a privit-o pe Iolanda, zâmbind ușor și cu o admirație profundă când și-a dat seama cât de frumoasă și de elegantă este femeia din fața ei. În timp ce a întins mâna spre ea, cu un glas în care s-a simțit respectul, dar și o urmă de timiditate din partea ei, a zis:

- Bună! Îmi pare bine de cunoștință.

Iolanda nu doar că nu i-a răspuns la gestul ei de politețe, dar a măsurat-o pe Zoe cu o privire dușmănoasă, apoi s-a uitat la fratele ei cu ochii plini de reproș și dezaprobare, după care a părăsit acea cameră în felul său furtunos, trântind puternic ușa în urma sa și fără să rostească cel mai mic cuvânt.

Ioan se uită la Zoe cu teamă față de reacția ei cu privire la acea purtare atât de urâtă și respingătoare a surorii lui. Aceasta se întristă vizibil, își ridică niște ochi nedumeriți și puțin speriați la el, iar în următoarea clipă, cu un glas timid, a zis:

- Îmi cer iertare dacă am greșit cu ceva! Dar eu doar...

- Nu ai greșit cu nimic tu, nu-ți face griji, încercă el să o liniștească.

- Sper că nu vă creez probleme cu prezența mea aici în casă, pentru că în acest caz, prefer să plec, adăugă Zoe cu o stare evidentă de disconfort în urma celor întâmplate.

- Te rog, nu-ți face asemenea gânduri! Te asigur că nu creezi nicio problemă și nici nu deranjezi pe nimeni, îi garantă Ioan, privind-o blând în ochi și cu toată certitudinea lui. În plus, nu da importanță purtării surorii mele, ea tocmai ce a trecut printr-o despărțire și în această perioadă nimeni nu-i intră în voie. Sunt convins că după ce o să vă cunoașteți una pe cealaltă, vă veți înțelege foarte bine și veți deveni bune prietene, din nou, completă el în gândul său, finalizându-și acele cuvinte liniștitoare cu un zâmbet cald și curtenitor, la care i se alătură și Zoe cu un mic surâs, fiind destul de limpede că o încânta posibilitatea unei astfel de prietenii.

Ioan, fiind peste puterile lui de abținere ca să nu facă asta, o privi cu cei mai iubitori ochi, bucurându-și simțurile cu imaginea ei, de parcă voia să recupereze tot timpul acela din spate trăit fără ea.

Zoe îi susținu privirea cu stoicism, neînțelegând exact motivul privirilor lui atât de profunde și speciale. Nu era prima dată când un bărbat se uita la ea cu interes, dar era prima dată când acele priviri nu o dezgustau sau supărau în vreun fel, ba chiar i se păreau liniștitoare, alintătoare și pline de respect. Cu toate acestea i-a fost imposibil să nu se intimideze din pricina acelui moment. Ioan când a observat că ea începe să devină sfioasă sub privirile sale și știind că abținerea lui, de a nu întinde mâna spre ea ca să o mângâie și să o apropie de el, era pe cale să se epuizeze, și-a retras ochii de pe chipul ei, întrebând-o, în urma unui oftat reținut: