XXVI - Bunătatea în competiție cu răutatea și o primă noapte de dragoste

3.6K 209 98
                                    

        „Să greșești luându-i pe oamenii răi drept buni e de o sută de ori mai bine decât să greșești în sens invers. Liber poate fi numai omul care îndură violența, nicidecum cel care o săvârșește." - Lev Nikolaevici Tolstoi

***

    Când ultimele ore ale serii au început să-și facă simțită prezența, Ioan se afla în biroul său de acasă și tocmai își închidea laptopul după ce terminase o consultație juridică online. A avut o zi plină, programul la cabinetul de avocatură a fost destul de aglomerat și pe lângă aceasta, o bună parte din zi și-a petrecut-o în sala de judecată, ceea ce i-a adus o epuizare atât fizică cât și psihică. Și-a închis cu zgomot și agenda pe care își notase informațiile primite în timpul consultației, apoi și-a dat ochelarii jos, oftând și în timp ce își freca ochii obosiți, realiză că i-ar prinde bine câteva zile de vacanță. Cum era începutul verii, în curând avea să vină și vacanța judecătorească. Vacanță pe care el, în ultimii cinci ani, nu a mai așteptat-o cu entuziasm, ba mai mult, începuse să-i fie cât mai dezagreabilă acea perioadă în care avea prea mult timp liber, și aceasta pentru că își aducea aminte de Ioana cât mai des, de lipsa ei din viața lui și în mod inconștient, i se intensifica și suferința cu care se întovărășise. Dar acum, că o avea alături, aștepta această perioadă cu emoție, deoarece plănuise o vacanță cu ea și cu fiul lor împreună, asemenea unei familii, așa cum își dorise dintotdeauna. Spera ca până atunci problema lui cu Sorina să fie deja rezolvată, de asemenea, se hotărâse de câteva zile, ca imediat după această rezolvare, să-i destăinuie Ioanei tot adevărul legat de trecutul lor împreună de care ea nu-și amintește și astfel să o poată lua de la început fără secrete și fără alte obstacole sau temeri.

    - Intră! rosti Ioan, când gândurile i-au fost întrerupte de un ciocănit slab în ușa biroului. 

     Cea care își făcu apariția din spatele ușii, era chiar cea care se afla în gândurile și planurile lui de viitor. A intrat în birou, în felul ei, cu sfială, frământându-și degetele încontinuu și vorbindu-i cu o oarecare reținere:

   - Domnule Damadian, aș vrea să vă rog, să-mi permiteți să ies pentru câteva ore și de asemenea, să vă întreb, dacă puteți sta dumneavoastră cu micuțul Ioan cât lipsesc eu?

    - Să ieși? La ora asta?! se miră Ioan de cererea ei neobișnuită. Unde vrei să te duci?

    - Problema este că...

    A făcut o mică pauză ca să-și poată reține lacrimile, iar acea pauză a fost suficientă ca Ioan să-i vadă starea și lacrimile din ochi și bineînțeles să se alarmeze în felul lui excesiv. Se ridică grabnic de la locul său și să se apropie de ea, întrebând-o:

    - Micuțo, ce ai pățit? De ce plângi?

    - Nu! Nu vă faceți griji, eu nu am pățit nimic doar că... adineauri m-a sunat prietena mea Alina. Știți, cea de care v-am mai povestit că m-a ajutat foarte mult, este cea care m-a primit în casa ei când nu aveam unde să înnoptez.

    - Da, știu despre cine este vorba. Și ce ți-a spus de te-a adus în starea asta?

    - Mi-a spus că azi, a avut o ceartă cumplită cu tiranul de soțul ei, că acesta a lovit-o foarte rău și că în urma loviturilor ea nu se mai poate ridica din pat, iar fiica ei este foarte speriată. M-a rugat dacă pot să mă duc la ea. De aceea, vă rog să-mi permiteți să ies pentru câteva ore, ca să văd cu ce o pot ajuta. Sper că înțelegeți că nu o pot abandona acum, când ea are mare nevoie de mine, deoarece și ea m-a ajutat atunci când eu am avut nevoie, i-a explicat Ioana, cu o voce grea, fiind destul de afectată de situația prietenei sale.

Memoria unei inimiUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum