Memoria unei inimi

XXIV - Ioan cel fără inimă

    „A te îndoi de omul pe care-l iubeşti este mai chinuitor decât dacă l-ai pierde; în moarte îl mai poţi urma, dar îndoiala . . . înseamnă despărţire." - Honoré de Balzac

***

    În dimineața ce a urmat după acea petrecere plină de evenimente, Ioana a coborât la parterul casei, unde a  găsit-o pe Iolanda, proaspăt trezită și încă îmbrăcată în pijamale, alături de o femeie blondă, elegantă și foarte frumoasă. Cele două păreau extrem de încântate de revederea lor și își manifestau bucuria într-un mod destul de zgomotos.

    Trecând prin sufrageria casei, implicit și pe lângă cele două, Ioana le salută cu politețe, dar fără intenția de a le întrerupe conversația.

   - A, bună dimineața, Ioana! Ce faci? Ești bine? Aseară, ați plecat foarte devreme de la petrecere și m-am îngrijorat puțin. Mă gândeam că s-a întâmplat ceva.

  - Nu, Ioli, nu s-a întâmplat nimic neobișnuit, doar că m-am plictisit și am vrut să mă întorc acasă, i-a răspuns Ioana, evitând să-i spună adevărul.

    Atât Ioana, cât și acea femeie, se priveau cu interes una pe cealaltă, dar și cu o anumită confuzie privind prezența fiecăreia în casă. Iolanda s-a văzut nevoită să le facă cunoștință celor două, deși știa că nu era tocmai indicat ca ele să interacționeze, era oricum prea mult că s-au văzut.

   - Dragile mele, permiteți-mi să vă fac cunoștință. Ioana, ea este Sorina. Sorina, ea este Ioana.

     Aceasta din urmă s-a apropiat și a întins mâna către Sorina, cu o conduită amabilă și cu un zâmbet prietenos, lucruri ce nu au prea fost sesizabile și la cealaltă.

   - Este vreo verișoară de-a voastră? Mă gândesc că având numele de Ioana, face parte din familie. Am observat că acest nume este prioritar în familia Damadian.

    Întrebarea Sorinei a avut o tentă de sarcasm și i s-a adresat Iolandei ca și cum Ioana nu mai era prezentă și cu o atitudine de superioritate.

   - Nu, ea este... cea care se ocupă de micuțului Ioan și implicit și o prietenă foarte bună a familiei, a explicat Ioli, cu o mică ezitare, neștiind exact cum ar trebui să gestioneze situația nedorită în care era pusă.

    - Ciudat, fratele tău nu mi-a spus că a angajat o bonă pentru micuțul Ioan.

    - Da, păi... doamna Olga nu prea mai făcea față la energia nepotului meu, din cauza înaintării în vârstă și a fost nevoie de această schimbare, a explicat din nou Iolanda, străduindu-se să pară cât mai credibilă.

    - În fine, știi cumva dacă mai întârzie mult Ioan? Îmi este foarte dor de el și de-abia aștept să-i văd fața când mă va vedea aici.

    Ioana a studiat amănunțit acea nouă apariție în casa Damadian, care era exact așa cum și-o imaginase ea: tânără, desăvârșit de frumoasă, o femeie elegantă, cu un stil rafinat și bineînțeles, blondă, iar cuvintele, rostite de ea, au făcut-o să fie și mai convinsă de presupunerea ei. De aceea, cu jumătate de inimă schingiută, iar cu cealaltă jumătate bucuroasă că micuțul Ioan va avea mama alături de el, îndrăzni să o întrebe, în felul său timid:

    - Mă iertați că vă întreb, sunteți mama micuțului Ioan?

   - Nu, drăguțo, nu sunt mama lui, dar cu siguranță voi fi mama viitorilor copii ai lui Ioan, din moment ce sunt logodnica lui.

    Răspunsul acesteia a avut din nou o conotație de trufie deranjantă, chiar și pentru Iolanda, care nu o găsea nici potrivită și nici rostul ei nu-l înțelegea. Dar pentru Ioana, a cărei expresivitate păli imediat, nu trufia acesteia a lăsat-o năucită, ci sensul răspunsului ei. Acea veste neașteptată și cutremurătoare, a făcut-o nu doar să fie confuză, dar și ca inima ei să fie cuprinsă de o durere stranie, pe care nu o putea controla, un disconfort pe care nu l-a mai cunoscut până acum și care purta numele de gelozie.