Mediumul

6

  -Sigur eşti bine? Nu ai mai visat despre vreo moarte? Poate un bărbat care s-a sinucis? Sau o femeie ce a fost ucisă?
Eram la restaurant, iar Debby tot mă lua peste picior cu viziunile. Chiar începea să mă calce pe nervi. Azi ne-am comandat supă. A trebuit să tac şi să mănânc, pentru că Debby a sunat-o pe mama, iar aceasta a zis foarte clar că dacă nu mănânc supă mă întorc acasă. Pff, mă simţeam de parcă aveam 6 ani. După ce am terminat, am lăsat banii pe masă, deşi era rândul ei să plătească, şi m-am grăbit înspre maşină. Debby m-a urmat şi şi-a reînceput tachinările. Am lăsat-o baltă, şi am coborât din maşină.
-Ce naiba faci?! îmi zice Debby consternată.
-Mă plimb. Du-te direct acasă, i-am zis autoritară.
Şi-a dat ochii peste cap şi a pornit maşina. M-am răsucit şi m-am îndreptat înspre parc. Trandafirii erau superbi, de toate culorile şi mărimile, iar băncile nici mici, nici mari erau maro, date cu un lac special care le făcea mai elegante. M-am aşezat pe una şi am privit iarba perfect tunsă de un verde-smarald miraculos. Aseară plouase, aşa că pe iarbă era o rouă de cristal. M-am gândit să rup un trandafir, dar mai bine să nu stric această privelişte. Cred că am admirat peisajul ore întregi, fiindcă deja era după-amiază, iar eu cu Debby luasem masa la 11.00. Mi-am pus gluga pe cap, fiindcă se cam răcise. Mi-am frecat mâinile pentru a produce căldura. Într-adevăr, se simţea că era toamnă. De fapt, era chiar prima zi din septembrie. Deodată, am auzit paşi în spatele meu. M-am întors repede, dar nu era nimic. Doar nişte urme. Am îngheţat. M-am ridicat de pe băncuţă şi am făcut câţiva paşi în spate.
-Boo!
Am început să ţip. Un bărbat puse mâinile pe mine.
-Linişteşte-te! Sunt eu.
Mi-am deschis ochii şi l-am observat pe Alexander care se uita amuzat la mine.
-Nu e amuzant, spusesem eu îndepărtându-mă de el. Îmi dăduse drumul.
Rânji şi se puse pe bancă, în locul meu. Mi-am dat ochii peste cap teatral, şi m-am aşezat lângă el. El a oftat şi m-a luat în braţe. Cred că mai aveam puţin şi leşinam.
-Scuze, nu am vrut să te sperii. Nu ştiam că eşti chiar aşa de sensibilă, îmi zise ironic.
-Nu sunt, dar cred că oricine s-ar speria dacă unul s-ar furişa pe lângă el, după ce a aflat că mai încolo de casa lui a fost o crimă.
Orice urmă de zâmbet i-a dispărut. Mi-a dat drumul şi s-a uitat în ochii mei.
-Ştii de crimă? m-a întrebat curios, într-un fel ciudat.
-Da, îi spun încercând să-mi dau seama de ce voia să ştie asta.
-Ştii cine era femeia aia? m-a întrebat sumbru.
-Nu, i-am răspuns onestă. Cine?
Alexander a oftat şi s-a uitat printre copaci. Nişte păsărele au aterizat lângă noi, cântând vesele. Observam cum soarele începea să apună, şi mă întrebam oare cât îi mai ia lui Debby până să mă sune. Am aşteptat politicoasă până ce Alexander şi-a întors privirea la mine.
-Deci, cine e aceea femeie? am repetat întrebarea.
-Era mama mea.