Mediumul

16

  Deşi eram total sictirită de chestiile despre mediumuri, am ascultat cu mare atenţie ce îmi dicta Anderson. Venise dis-de-dimineaţă la mine-n living şi -Slavă Domnului că nu era Debby acasă!- am început să urlu ca o disperată. M-a privit plictisit până am simţit că nu mai puteam respira şi mă puse la curent. L-am ascultat concentrată şi dădeam din cap uneori când se uita la mine aşteptând să confirm. În mare parte, erau deja lucruri pe care le ştiam din seriale. Aveam viziuni. Cel mai adesea visam crime. Nimic anormal până acum. Bonus: vedeam fantome şi puteam să simt aure, cred că aşa se numesc. Ce m-a uimit cel mai mult este faptul că mai existau şi alte fiinţe "supernaturale".
-Gen vărcolaci? Vampiri? Vrăjitoare? am întrebat sarcastică.
A strâmbat din nas şi şi-a trecut mâinile prin părul nisipiu.
-Nu, bineînţeles că nu, a pufnit dezgustat. Vraci, spuse simplu.
-Vraci?
-Vraci.
Am dat din cap, prinzându-mă. Vraciul este tot un fel de vrăjitor. Nu? Nu mai contează. L-am întrebat dacă mai există şi altceva în afară de vraci. A adoptat o expresie neutră pentru câteva momente, iar apoi mi-a răspuns indiferent.
-Vei afla mai încolo.
Am oftat exasperată. Am încercat să-i imit indiferenţa, dar nu prea cred că mi-a ieşit.
-Mai trebuie să aflu şi altceva? l-am întrebat cu o expresie neutră.
A zâmbit. Se pare că nu-l puteam imita. Şi-a scos o ţigară şi a aprins-o cu bricheta.
-Te deranjează? m-a întrebat arătându-mi ţigara.
-Da, chiar mă deranjează, i-am zis enervată.
A dat din umeri dezinteresat şi a continuat să fumeze. Halal politeţe. Ce rost mai avea să mă întrebe?
-Cam atât, spuse relaxat. Desigur, dacă ţi se pare ceva ciudat, nu ezita să mă anunţi.
Ăăăă. Nu i-am spus de viziunile pe care le-am avut -şi nici despre Isaac (sau mai bine zis, fantoma lui)- şi nu eram sigură dacă să-i spun sau nu. Am şovăit şi el a observat acest mic şi mărunt amănunt. Bineînţeles că a observat! Era extrem de receptiv. Mă întreb dacă el era vreun soi de vraci mai ciudat care ajuta mediumurile novice. Să nu ne facem speranţe deşarte. Într-un final am hotărât să-i spun. Ce se putea întâmpla?
I-am povestit din prima zi în care am visat până în prezent. Observam cum pe parcursul povestioarei mele se întuneca pe faţă până ce ajunse la limită. Mă aşteptam să îi explodeze capul la cât de furios era.
-De ce nu mi-ai zis până acum? tună el furios la culme.
Am ridicat din umeri. Nu mă impresiona furia lui; tata era mereu aşa acasă. Devenisem imună.
-Mi s-a părut că nu era cine ştie ce, spusesem, iar când l-am văzut că a deschis gura ca să protesteze, i-am retezat-o cu un simplu gest. Ştii doar că nici măcar nu ştiam de puterile mele acum o lună! i-am zis deprimată.
Şi-a dat ochii peste cap, iritat. Ura când vorbeam despre viaţa mea.
-În regulă, zise stingând ţigara cu piciorul -pe covorul meu!!- ne vedem, spuse înainte să tăbar pe el în legătură cu chiştocul de pe covor.
Chiar dacă teoretic îl cunoşteam pe Anderson de câteva zile, mă simţeam de parcă îl ştiam de ani întregi. Deşi era cam indiferent şi lipsit de sentimente -de cele pozitive, mă refer- era chiar de treabă, şi mă bucuram să fiu în preajma lui. Era mai amuzant decât oricine altcineva. Am zâmbit adunând urmele de ţigară de pe covor. Am auzit parcă în ceaţă cum s-a deschis uşa. Debby intrase vijelioasă în living, udată până la piele. Am privit-o uimită, trăgând un ochi pe fereastră. Cer senin, fără nicio urmă de nor. Am vrut să o întreb ce naiba s-a întâmplat şi de ce era udă, dar mi-o luă înainte.
-A murit un om, Katherine!! a zis izbucnind în plâns.