Mediumul

21.

  M-am trezit. Dar nu eram în casă. Ţin minte foarte bine că adormisem chiar lângă Debby, după plecarea vijelioasă a lui Anderson. După mine, cred că nu aş fi aţipit nici măcar un minut, dar se pare că organismul meu zicea contrariul. O grădină minunată, plină de flori parfumate, înmiresmate cu un miros dulce ameţitor, pomi înalţi cu trunchiuri înguste şi coroane pline de frunze verzi precum smaraldul a răsărit în faţa mea. Soarele strălucea curajos şi vesel în peticul lui de cer albastru şi senin. Iarba era fină şi netedă. Abia peste câteva minute mi-am dat seama că eram descălţată şi purtam o rochie lungă cu modele sofisticate pe ea, făcute din diamante mici care se reflectau în mii de direcţii. Am observat cu stupoare că erau veritabile. Voiam să-mi dau jos rochia- deşi aş fi rămas doar în lenjerie intimă- dar o mână mă apucă blând de braţ. Am expirat uşurată că nu eram singură aici. Poate era Anderson. Sau Debby. Nu conta. Am zâmbit discret şi m-am întors. Am înlemnit incapabilă să mă mişc. Era omul fără chip- criminalul. Visul meu se transformă brusc într-un coşmar. Şi ăsta era şpilul: visam. Am început să alerg, nebăgând în seamă rădăcinile plantelor cum se îmbărligau în picioarele mele, deşi asta mă încetina. M-am împiedicat de o ramură, care cu câte secunde înainte nu era acolo, astfel am căzut pe jos, împotmolindu-mă în nisip mişcător. Un ţipăt de suprindere a întrerupt liniştea tensionată şi apăsătoare.Era al meu, am constat uimită. M-am zbătut din răsputeri, apucând câte o creangă dar ca printr-o minune se subţia şi se rupea. Am renunţat la ideea copacului şi pur şi simplu am dat din mâini şi din picioare. M-am adâncit şi mai mult, nisipul ajungându-mi până la bârbie. Respiratul îmi era din ce în ce mai imposibil,de parcă mă sufocam. Am auzit cum paşi uşori aproape imperceptabili se apropiau de mine. Era criminalul. S-a aplecat deasupra mea şi m-a privit- cred că asta făcea, nu puteam să-mi dau seama pentru că nu avea chip. Acum mi-am dat seama că am omis să-i spun lui Anderson ceva vital; că acest criminal îmi apărea în visuri. Eram aşa o toantă. L-am privit cu duritate, nelăsându-mă intimidată. Nu trebuia să aibă o astfel de influenţă asupra mea. Tensiuna a continuat să crească, până ce el o dispersă cu un răset nervos. S-a ridicat în picioare, dar totuşi rămânând pe loc. Apoi, un lucru neaşteptat se întâmplă- buzele îi apărură pe chip. Le ridică într-un zâmbet rece, lipsit de orice sentiment. Steluţe verzi îmi dansau în faţa ochilor, dar era un moment crucial. Orice detaliu-spre exemplu, forma buzelor- era foarte vital în descoperirea criminalului. M-am uitat atentă, ca să nu pierd niciun detaliu.
-Ce greu e să dau de tine! zise pe un ton vioi, dar rece.
M-am încruntat, dându-mi seama că mă căuta pe mine, nu pe Debby. Dar, eu de fapt ştiam asta.
-Dacă promiţi să fii cuminte, o să-ţi dau drumul, continuă jovial.
-Niciodată! i-am răspuns mârâind, deşi tonul îmi era răguşit şi sugrumat.
-Nu nu nu, îmi făcu cu degetul balansându-l când într-o direcţie când în alta. Nu e frumos să te comporţi aşa. Ce-ar spune mama ta? mă întrebă compătimitor.
M-a nedumerit acea notă compătimitoare din vocea sa, până ce am văzut cine era în spatele lui.
Mama.
Am dat din cap, nevenindu-mi să cred. Am încercat să vorbesc, dar îmi pieri glasul.
-Katherine? mă strigă speriată.
Era îmbrăcată ca în ziua plecării noastre în new york, iar părul avea aceeaşi tentă de ciufuleală ca a mea, desigur. Era ea, neschimbată. Mama mea.
Din pământ răsări o cuşcă şi o prinse pe mama înăuntru. Ea ţipă înspăimântată încercând să se elibereze.
-Nuu! Las-o în pace! i-am zis criminalului, începând să plâng.
-Depinde, zise,stând pe un scaun examinându-şi unghiile. Vei sta cuminte şi vom vorbi civilizat? zise cu o voce şireată.
-Da, fac orice!
Mama dispăru. Nisipul mişcăţor dispăru. Eram pe un scaun, la o măsuţă, iar criminalul era chiar în faţa mea, de asemenea şi el la masă.
-Ce-o să ne mai distrăm, şopti el zâmbind.
N-am zis nimic, incapabilă să vorbesc. Zâmbetul i se transformase într-un rănjet în toată regula.
-E foarte uşor să mă joc cu mintea ta, iubire.
-Nu îmi zice aşa, i-am replicat aspru cu vocea spartă în urma plânsului.
-Bineînţeles că o să îţi aşa, insistă el cu un glas dulce şi plăcut. Pot să-ţi zic cum vreau eu. Eu controlez visul.
-Cum? l-am întrebat ridicându-mi privirea.
-Nu nu nu, eu pun întrebările aici, spuse răzând.
-Ce vrei să ştii? Că mi-ai distrus viaţa? Că mi-ai omorât prietenii, rânindu-mă? Că mi-ai înjunghiat sora, iar eu neputincioasă am privit-o cum se târa încet spre moarte? am izbucnit eu întunecându-mă la faţă.
El privi calm izbucnirea mea. Îşi puse mâinile pe masă. Erau albe dar perfecte. Cred că putea să-şi controleze şi aspectul în vis.
-Dar nu a murit, îmi reaminti şiret cu ochii licărind. A supravieţuit. Sunt sigur de asta. Altfel s-ar fi dat la ştiri moartea sa, zise gesticulând din mâini.
-Nu, i-am dat dreptate. Nu a murit. Cineva a salvat-o. Cineva pe care nu-l cunoşti şi nici nu-l vei cunoaşte vreodată, am şoptit superioară.
Zâmbi.
-Tocmai de aceea eşti aici. Acum, spuse cu tonul său rece şi indiferent- gata cu dispoziţia bună- vorbeşti de bună voie sau trebuie să revină mama ta?
Am căscat ochii înspăimântată. Nu puteam să cred că face aşa ceva.
-Nu ai îndrăzni, l-am pus la încercare, şovăind.
Rânji superior la mine.
-Oare?
Visul se înceţoşa şi deodată i-am văzut chipul. Am început să mă dezintegrez dar l-am văzut. Ştiam cine era.
-KATE!
M-am trezit- în lumea reală -Slavă Domnului!- cu Debby lângă mine. Eram pe jos, în dormitorul ei. Am privit-o, crezând că îşi va reaminti seara trecută. Nţ.Mă privea cu nedumerire. Am răsuflat uşurată.
-Te strig de un sfert de oră! A trebuit să te arunc din pat ca să te trezeşti. Ai visat ceva? mă întrebă îngrijorată. Ştii tu, ceva despre mediumuri.
Am privit-o cu neîncredere. Se pare că începea să mă creadă. Am dat din cap confirmându-mi.
-I-am văzut chipul criminalului.
-DA?! Cine e?! m-a întrebat Debby entuziastă, deşi nu ar fi trebuit să fie.
-Eu... nu ştiu, am constat cu uimire.