Mediumul

22

  -Eşti sigură? mă întrebă Debby cu suspiciune.
-Da, i-am răspuns afectată de tonul ei. Am uitat. Ce, crezi că te mint?
Am privit-o încruntată. A oftat, aruncându-şi mâinile în aer, exasperată.
-Nu asta e ideea! Ideea este că tu ştii cine e tipul ăla şi ai uitat pur şi simplu! strigă ea nervoasă la mine.
Am scuturat din cap, nerespunzându-i. Îmi părea extrem de rău şi mă simţeam foarte frustrată din cauza acestui lucru. Mă simţeam neputincioasă, iar asta a început să se întâmple des în viaţa mea. Nu era bine. Debby şi-a pus mâinile la spate şi călcă apăsat prin cameră. Eu o priveam cu ochi goi, lipsiţi de vlagă, căutând prin amintiri. Trebuia să-mi amintesc acel moment semnificativ din vis. Era vital pentru viaţa noastră. Debby începuse să mormăie furioasă, iar eu mi-am ridicat privirea la ea. Mă uimi reacţia ei- credeam (speram) să nu mă ia în serios şi să insiste că blufam. Poate nu ar fi trebuit să mă scap. Îl puteam aştepta pe Anderson şi să-i povestesc lui întâmplarea. Amândouă simţeam cum trece timpul, dar niciuna nu întrerupse tăcerea apăsătoare. Într-un sfârşit, am luat frâiele în mâini, oftând.
-Cum de crezi în chestiile cu mediumuri acum? o chestionez interesată.
Dădu din mână plictisită, continuând să se învârte prin living.
-M-ai zăpăcit prea mult ca să nu mai bag de seamă. Nu asta ţi-ai dorit? mă întrebă confuză.
Am expirat uşurată. Crezusem că şi-a amintit seara precedentă. Şi aşa aveam destule complicaţii în viaţă.
Înnebunisem.
Am început să râd. Un râs isteric, ce-ţi făcea pielea de găină. M-am lăsat pe spate, pur şi simplu curgându-mi lacrimi şiroaie pe faţă. Debby nu se aşteptase la aşa ceva, aşa că era nepregătită pentru asta. M-a privit nedumerită, înaintând uşor înspre mine. Într-un sfârşit am încetat să râd, iar plânsul puse stăpânire pe mine. Debby mă privea panicată şi întinse mâna. Am apucat-o de mână şi am zgâriat-o, reîncepând să râd.
A fugit de lângă mine. Am zărit spaima întipărită pe faţa ei, readucându-mă în simţiri. M-am ridicat uşor, încercând să nu o sperii din nou.
-Îmi... pare... rău, am şoptit scuturată de suspine.
Debby se uita la mine de parcă eram eu însămi criminalul. Dar...
-Debby, am strigat-o răguşită şi am surprins-o cum se uita cercetător la mine, ... zilele astea am lipsit des de acasă?
Ridică din umeri, spaima risipindu-se.
-Cam da. Dar mereu noaptea. Habar nu am de ce.
Mi-am îndreptat spatele.
-De ... când? am întrebat înecându-mă.
-De când ne-am mutat, răspunse calmă butonându-şi telefonul.
Am studiat-o îngrozită.
-De când ne-am mutat?! am repetat ţipând. De ce nu mi-ai zis până acum??
A pus telefonul jos, evident surprinsă de tonul meu. Şi-a dat ochii peste cap.
-Pentru că de fiecare dată când ai făcut asta ai zis "Sunt ok, trebuie să iau doar o gură de aer." deşi era ciudat că mereu ziceai aceeaşi replică, şi păreai un robot sau ceva de genul, continuă serioasă.
Apoi se întâmplă ceva oribil. Mi s-a tăiat respiraţia.
-Oh nu...
-CE? mă întrebă Debby speriată.
-Debby, eu sunt criminalul, am şoptit nevenindu-mi să cred.
S-a încruntat,apoi râse.
-Poate ai nişte probleme la mansardă, dar nu eşti criminală, continuă cu o voce dură dar blândă.
Am dat din cap neajutorată.
-Nu înţelegi...
-Ba înţeleg perfect. Nişte persoane din viaţa ta au dispărut. Şi nu au murit normal-ci au fost ucise. Astea te-au făcut să te frămânţi şi să mergi prin somn, zise amuzată. Visezi chestii ciudate, iar tu dintotdeauna ai fost puţin mai deprimată, deci ai fost dusă la extremă. Ai întrecut limita, Katherine. Şi mie mi-e teamă de ce ai putea face, şopti revenind serioasă.
-Nu, eu sunt criminalul. Era chipul meu, am strigat disperată. Mi-am amintit, Debby!
Mă privi calm, apoi îşi luă geanta, telefonul şi cheile de la maşină.
-Ce faci?! am interogat-o suprinsă.
-Te duc la psiholog. ACUM, spuse autoritară.
Am rămas şocată, dar m-am supus. Am coborât scările în linişte, iar în maşină tăcerea a fost menţinută. A oprit la benzinărie ca să alimenteze, dar ca să caute şi pe internet locaţiile unor cabinete. În scurt timp, eram din nou pe drum, îndreptându-ne vijelios spre inima new york-ului. Când ajunserăm, Debby nu îmi suflă nicio vorbă. Am urmărit-o cu umerii lăsaţi, învinsă. A bătut la o uşă din mahon negru, iar o voce groasă de femeie ne pofti înăuntru. Camera era bine luminată, cu pereţii crem- o culoare calmantă, am presupus eu. În mijlocul încăperii erau 2 scaune faţă-în-faţă şi o masă din acelaşi lemn ca uşa. M-am aşezat jos, aruncându-i o privire scurtă lui Debby cu multe înţelesuri. În ce mă vârâse?
-Dumneavoastră sunteţi Debby White? mă întrebă studiinu-mă cu nişte ochi de specialist.
-Nu, a răspuns Debby. Ea e Katherine, sora mea. Pentru ea am progamat această sesiune, continuă privind diplomele de pe peretele din faţa noastră.
-Desigur, zise doamna.
Nu era în vârstă, dar nici tânără nu era. Poate pe la 40 de ani. Avea părul blond pal nenatural, iar ochii îi erau căprui. Nu era corpolentă, dar nici slabă. Era îmbrăcată lejer, ca pentru o plimbare sau ceva de genul. Pe plăcuţa biroului scria "Gabrielle Monte, psiholog" cu litere mari italice. Îşi dădu seama că o studiam, aşa că îmi întoarse privirea prudentă. Mi se făcuse piele de găină şi mi-am întors capul.
-Ok atunci, vă las singure. Sesiunea ţine o oră, nu?
-Da. Dar nu vă faceţi griji dacă întârziem, zise Gabrielle pe un ton sugestiv.
Debby îi făcu un rezumat cu ce s-a întâmplat azi (atunci când am râs şi plâns necontrolat) iar Gabrielle dădea din cap confirmând.
-Da, un fel de atac de panică mai neobişnuit. Oricum, o să discut cu ea şi îmi voi da seama,îi replică calmă lui Debby.
Vorbeau de parcă nici măcar nu eram acolo. M-am bosumflat. Într-un sfârşit, Debby plecă, iar doamna asta se întorse cu toată atenţia înspre mine.