Mediumul

13

  Am mâncat pământul. La propriu. M-am abţinut cu greu ca să nu ţip, nu aş fi vrut să atrag atenţie asupra mea, dar lacrimile şi expresia mea îngrozită cred că au dat de înţeles că sunt nebună. Şi chiar cred că sunt. Numai nebunii văd lucruri care nu există, nu? În fuga mea disperată am dat peste cineva. Acel cineva era Christian. Proastă coincidenţă. Am încercat să mă retrag, dar el, uimit, m-a ţinut de braţe şi mă întreba agitat ce am păţit. Am scuturat din cap panicată şi m-am tot uitat în jur ca o proastă, însă nu era nicio urmă de Isaac. Sau vreo altă fantomă. Într-un târziu, m-am calmat destul încât să-i ofer o scuză lui Christian cum că am crezut că cineva mă hărţuia. Neîncredera se vedea clar pe chipul lui, dar nu avea ce altceva să-mi facă. S-a oferit vreo 10 minute să mă conducă acasă dar l-am refuzat vehement. Chiar nu voiam să-mi aduc aminte ce văzusem. Am mers încet, speriându-mă de fiecare lucru din jurul meu, înspre casă. Cred că Debby mă căuta înnebunită. Am zâmbit, deşi nu ştiam exact de ce. Apoi am început să râd. Nu era un râs normal. Ci unul nervos, isteric. Unul din care foarte simplu puteam să dau în plâns. M-am aşezat pe o bancă din apropiere şi m-am oprit din râs înainte ca cineva să mă observe. Doamne, oraşul ăsta era ticsit de bănci şi parcuri. Dar în momentul de faţă erau bine-venite. M-am îmbrăţişat singură încercând să-mi ţin de cald. Era aşa frig. Respiraţia îmi făcea mici nori de gheaţă. Am început să tremur, deşi nu mi-a mai păsat de acest lucru. Mintea mea lucra cu încetinitorul, încă insistând pe partea cu Isaac. Frate, asta era viaţa reală, nu "Mesaje de dincolo"! Eu în niciun caz nu pot să le rezolv problemele fantomelor ca acestea să treacă "prin lumină" în cealaltă lume a păcii. Eu abia dacă pot să mă ţin pe picioare. Am suspinat nefericită şi am aşteptat să mă calmez mai mult. După câteva momente, se aşeză lângă mine un bărbat. De obicei, când vezi o bancă ocupată chiar şi de o singură persoană, o ocoleşti şi te aşezi pe una liberă. Nu şi omul ăsta. Purta ochelari fumurii, era puţin mai înalt decât mine, şi avea părul nisipiu cu tente de şaten. Purta nişte blugi normali şi o bluză tricotată cu mâneci lungi. Măcar tipul ăsta ştia la ce să se aştepte de la vreme. Avea un baston în mână. Am înclinat capul, nedumerită. Eu îi dădeam vreo 20 de ani, de ce ar avea nevoie de un baston? Atunci mi-a picat fisa.
-Eşti orb, am şoptit posomorâtă şi tristă.
Tipul a zâmbit lăsându-şi dantura albă la vedere.
-E chiar aşa de evident? a întrebat ironic.
-Nu chiar, am răspuns sarcastică. Se pare că pentru mine nu.
-Presupun că tu eşti Katherine.
Am ridicat uimită din sprâncene. Prea multe ciudăţenii în viaţa mea.
-Da... am răspuns sceptică. Te cunosc?
A rânjit. Părul lui cârlionţat părea aşa mătaşos încât aş fi vrut să îl ating să văd dacă chiar aşa era. Dar mi-am reţinut acest impuls.
-Nu chiar, zise misterios. Sunt un prieten de-al lui Alexander.
Oh, asta explica faza cu "misterios".
-Şi tu eşti la facultate? l-am întrebat curioasă. Şi mă întrebam pe mine însămi daca nu cumva flirtam cu el.
-Da, acelaşi an cu Alexander. Suntem colegi la cursuri. Mi-a povestit multe despre tine.
-Dar... cum ţi-ai dat seama că sunt eu? Adică pe Alexander nu îl văd aici şi nu ai cum să-ţi dai seama cum arăt...
-Nu îţi face griji, am mijloacele mele, mi-a răspuns vesel. Fiecare are o respiraţie aparte. A ta e de obicei mai rapidă decât ale celorlalţi.
Am rămas surprinsă. Şi jenată. Si de obicei la întâmplări jenante recurg la sarcasm.
-Acum că am întâlnit un orb, trebuie să mai găsesc şi un surd şi un mut şi unul paralizat iar viaţa mea este completă.
A râs amuzat.
-Nici nu ştii de câte ori am auzit chestia asta, zise zâmbind.
Ce m-a uimit cel mai mult era faptul că încă mai era aşa vesel, chiar dacă soarta a fost aşa dură cu el. De fiecare dată când mă gândeam la aceşti oameni, cărora li s-a luat un simţ, mereu mă îngrozeam şi mă treceau fiorii.
-Cum ţi se pare Alexander? l-am întrebat încercând să prelungesc conversaţia.
Zâmbetul i-a cam pierdut din strălucire.
-Păi, nu prea ştiu ce să cred. Vreau doar să ştii că lucrurile nu sunt niciodată ce par a fi, îmi zise, după aceea plecă fără să-şi ia rămas bun.