Zeul Blestemat

17

   

Mania a explodat in mintea tanarului, facandu-l sa sara la femeia din fata sa. Cu ochii stralucind puternic, a proiectat toata lupta cu vampirii, cadru cu cadru, catre ea. Privirea ei era doar surprinsa, iar Luke si-a dat seama ca putea face acelasi lucru ca in depozit, chiar daca nu avea nicio idee cum anume.

-Ce-a fost asta? Intreba ea cu fals dezinteres. Curiozitatea o rodea si voia sa afle cat mai repede ce anume se intampla.

Tanarul ridica din umeri si se aseza inapoi pe pat.Ofta adanc si sopti:

-Sincer, nu stiu. Prima data am facut-o cu un vampir si intr-un final i-a explodat teasta.

      Un zambet ii inflori pe chip, aducandu-si aminte de usurarea pe care o simtise in momentul in care a vazut bucatile zburand in toate directiile. Nu mai stia nimic din ce se intamplase dupa aceea, dar era important ca au scapat.

     Eveline a fost socata de fluxul mare de imagini pe care-l primise. A fost ca un film derulat cu viteza mare, care atrage dupa sine o intreaga gama de sentimente. Conducerea credea ca Luke nu are nicio putere reala, motiv pentru care nu l-au vazut suficient de periculos pentru a fi damnat. Astfel se alesese cu lumea oamenilor si misiunea asta. A decis ca are timp pentru asta mai tarziu.

     Desi foarte pesimisti in legatura cu reusita, Eveline fusese de acord cu trimiterea tinerilor in intampinarea Raului. Consilierii s-au pregatit in secret pentru un adevarat razboi, toate armele erau functionale si la indemana, Soldatii erau inrolati mai repede si antrenati mai din greu. Toate pentru a crea iluzia sigurantei si a linisti oamenii care incepusera deja sa se revolte.

      -Nu il poti lua. Vocea lui era inghetata si categorica. Nu putea renunta la prietenul lui, indiferent ce presupunea asta.

      Ea ii zambi glacial:

      - Nu e decizia ta, iar eu n-am obligatia de a ma justifica. Maine va veni altcineva sa il inlocuiasca.

      Se ridica si ecoul pasilor ei il infurie pe Luke atat de tare incat ii facea Stralucirea sa pulseze. Alerga spre camera lui Mark, in speranta ca va putea lupta cu Eveline pentru a-si pastra partenerul. Nu voia pe altcineva. Chiar daca trecuse atat de putin timp, invatasera sa isi acorde spatiu si sa se suporte unul pe celalalt. A avut suficienta incredere in Mark incat sa ii spuna de Anna, iar acesta a acceptat posibilitatea ca misiunea sa esueze din cauza lui.

      Ajuns in prag, ochii i-au devenit atat de intens luminati incat parea ca intreaga sa fiinta era doar esenta Stralucirii. Nici urma de Eveline, iar patul era gol. O secunda mai tarziu, incaparea ardea. Energia din strigatul lui Luke aprinsese totul dintr-o data, iar mania sa il alimenta. Stand in prag, a simtit dogoarea flacarilor si lumina lor violet i se reflecta pe chip, asprindu-i trasaturile. Ochii aproape i-au iesit din orbite, iar parul ii flutura violent in curentul caldurii.

                                                                ***

      Ranit, cu umarul inca insangerat, Mark s-a trezit intr-un fel de pat de campanie, facut din bare metalice si o panza neagra, tare, pe post de saltea. Dezorientat, privi in jur si instinctul i-a spus unde se afla: o lume uitata, unde haosul e rege si sangele domina ratiunea. Alaturi de el, o femeie diforma intr-o uniforma murdara de Soldat spala cateva carpe imbibate de sange. Simtindu-i privirea asupra sa, s-a intors si l-a privit dezamagita.

     -Ramai acolo, sopti ea. Inca sangerezi.

      Vocea ii era guturala si groasa, ca a unui fumator batran. Avea doar cateva suvite de par in varful capului, uleioase si naclaite de noroi. Chipul ii era deformat ca urmare a ceea ce Mark a presupus a fi un incendiu sau tortura. Cand s-a apropiat de el, i-a simtit mirosul. Fum, praf si sudoare. Strambandu-se, si-a expus umarul pentru a-i fi curatat. I-a zambit, aratandu-i un sir de dinti negri, usor ascutiti.

     -Sunt damnat, asa e? intreba el dezamagit.

      -Da. Bine ai venit in lumea mea.

      Ea a apasat pe rana, iar durerea i-a explodat in intreg trupul, lasandu-l inconstient.

                                                                ***

      Luke, cu privirea infranta si umerii lasati, statea in fata hotelului, uitandu-se cum acesta dispare intr-o valvataie de flacari violet. Erau prezenti atat de multi oameni, atat de mult efort era depus pentru salvarea cladirii incat o urma de regret isi facu loc in inima lui. Stia ca nu aveau nicio sansa sa stinga focul, pana cand nu va mai ramane decat o scanteie intr-o mare de scrum.

      Inca furios pe cei din neamul lui, a hotarat ii lase sa se descurce cu Apocalipsa singuri. Nu se putea supune la orice decidea o mana de Superiori din scaunele lor comode din Departamentul Central. Ii putea vedea, o adunatura de idioti ingamfati, luand decizii din adapostul lor confortabil. Auzea laudele pe care le va primi Eveline la intoarcere, in legatura cu puterea ei decizionala si curajul de a aplica legile chiar si in perioade de criza. Doar gandul la acest lucru ii facu stomacul sa se revolte.

      Vor trimite probabil pe cineva din elitele de lupta, cineva rational, destept ca o bucata de carton si tot atat de prietenos. Isi imagina un Superior inalt, tuns scurt, cu ochi mici, furiori si tampi. Ii vedea zambetul stramb si atitudinea de alfa, stand cu mainile incrucisate peste piept, trecand in revista ceea ce aveau de facut, dandu-i ordine. Pufni la aceste ganduri si le alunga scuturand din cap.

      Un sentiment de neputinta il lua in stapanire si il facu sa se aseze pe bordura parcarii. Era incomplet, iar asta il urmarise inca din copilarie. Ceva lipsea, ceva important. Nu stia despre ce anume este vorba, dar stia ca Stralucirea lui striga dupa piesa aceea. Proiectatul gandurilor, aprinderea unui foc, toate erau fragmente care reveneau pe masura ce sentimentele lui erau din ce in ce mai intunecate. Ideea a inceput sa prinda contur incet, in lumina violet extinsa acum in toata cladirea, in alarmele de pompieri si strigatele neajutorate ale celor de afara.

      Stand asa, ghemuit, cu capul intre maini, Luke inchise ochii si pentru prima data in viata lui, a luat o decizie importanta, atat de gresita incat ii ingheta inima.

      -Anna, sopti el slab. Ajuta-ma.